Se împlinesc patru ani de cînd Georgeta Năpăruş, artist unic prin natura imaginarului, prin stilistică şi prin infinita sa discreţie, a dispărut şi s-a resorbit în lumea propriilor sale semne şi reverii.

Intregul său destin uman şi artistic s-a construit pas cu pas prin sondarea neobosită a unui univers dispărut demult din oprizontul omului contemporan. Cu o vervă ieşită din comun, dublată de ironie şi de o melancolie adîncă şi tandră, ea a reactualizat momentul irepetabil în care infinitele variante ale vieţii s-au întîlnit şi au coabitat edenic, fără nici o urmă de vană dorinţă a supremaţiei. Umanul în ipostaza lui mitică, aşezat în spaţiul unei etnografii difuze, zoologicul şi insemnele unor civilizaţii atemporale au trăit permanent în acelaşi unic registru al unei lumi nediferenţiate. Derivate, aparent, din eposul folcloric şi din suculenţa narativă a imaginarului rural, ca un simplu exerciţiu ludic sau doar ca un imens spectacol suficient sieşi, compoziţiile Georgetei Năpăruş sînt, de fapt, comentarii ample asupra creaţiei, asupra energiilor generatoare şi a imperativului reactualizării. Asemenea Creatorului însuşi, care nu alege, nu explică şi nu părtineşte, Georgeta Năpăruş priveşte totul cu aceeaşi uimire şi cu o egală iubire. Fie că este vorba despre diseminări de forme pe un cîmp unic, fie despre ordonări severe pe registre diferenţiate, ochiul artistei operează în acelaşi plan şi refuză orice tentaţie a ierarhizării. Personajul solitar şi schematic, asupra căruia se revarsă tonuri şi transparenţe, modulări cromatice şi separaţii grafice de o inepuizabilă bogăţie, anatomia zoologică ori schiţa unei construcţii tehnice trăiesc cu egală îndreptăţire într-un spaţiu comun şi neviciat de abuzurile unui regn în detrimentul celuilalt. Dacă există, în cele din urmă, o anumită focalizare a interesului, ea este exprimată nu printr-o acţiune delibe