Unii dintre scriitorii care au publicat multe cărţi (sunt dintre aceştia) încep să trăiască, la un moment greu de precizat al vieţii lor auctoriale, o uşoară oroare faţă cu obligaţia de a da autografe viitorilor cititori - începând cu prietenii şi criticii de seamă etc. La fel se întâmplă şi cu interviurile; m-am pomenit, într-o zi, spunându-i unui trimis al televiziunii, cu o stranie îndârjire: "Nu-ţi dau eu interviul meu, domnule!", de parcă mă agăţam de ultimul exponat de acest gen din cariera mea - bogată, totuşi, în asemenea dialoguri.

Revin la arta dedicaţiei - ars dedicatoria, îi spune Şerban Foarţă - ce-mi era atât de familiară, la primele câteva mii din carieră, şi în faţa căreia sunt stânjenit în ultimii ani. Prin 1972-1973, i-am oferit criticului Lucian Raicu una din ultimele mele apariţii editoriale din prima parte românească a destinului meu literar. Era un imn de prietenie şi respect, atenuat de umor - dar Raicu părea... nemulţumit! Mi-a şi spus-o: "Îţi cădea mâna dacă scriai Părintelui meu literar?"

Şi iată că poetul Şerban Foarţă îmi trimite un decupaj din revista "Orizont", nr. 4, din 19 aprilie 2004, un grup de piese "ars dedicatoria" - pe câteva cărţi de-ale sale! Cele mai multe sunt în versuri şi se înţelege că m-au fermecat (ca şi atunci când primisem volumele, în mare parte la Paris). Pe Şalul, eşarpele Isadorei, stă scris, la data de 10 ianuarie 2000:

Poetului Ilie Constantin,

co-autor al micului destin

al celui care,-ntr-un amurg de pluş,

i-a recitat, aproape clandestin,

sonete, pe terasa "Pescăruş".

(O notă precizează : "Parte din ele, dl I.C. publicându-le, apoi, într-un "Luceafărul" din 1970, - când sussemnatul era critic literar".)

Eodem die, în aceeaşi zi, prietenul Foarţă a mai aliniat două dedicaţii; prima pe Un cast