De o bună bucată de vreme, e nevoie să-ţi lărgeşti mult urechea şi să-ţi ascuţi auzul pentru a afla - în vesela noastră hărmălaie (sub)culturală - ceva despre Ion Gheorghe. Un poet important, de care istoria liricii postbelice nu poate face abstracţie, dar care a devenit aproape invizibil, o vagă siluetă de aer în peisajul actual. Rareori mai este amintit în câte o evocare nostalgică a anilor '60 sau menţionat într-o înşiruire de nume, de obicei la sfârşit, ca o curiozitate literară; ori ,analizat", cu un surâs fin, pe făgaşul excentricităţilor sale, de-a lungul drumului de pietre şi simboluri pe care l-a parcurs cu un fel de stoicism, la mijloc de ridicol şi vizionarism. Criticul nu trebuie să adopte o conduită justiţiară de haiduc, deposedându-i pe cei ce au vizibilitate, prestigiu simbolic şi succes de public, pentru a-i împroprietări pe cei ce nu le au. Egalitarismul în câmpul artistic este un nonsens, intrând în contradicţie cu relieful atât de accidentat al valorilor estetice. Dar tocmai prin recunoaşterea şi omologarea acestor valori, o parte semnificativă din creaţia lui Ion Gheorghe merită girul şi chiar entuziasmul nostru. Cu toate inegalităţile sale şi în pofida unui tezism, aşa zicând, inocent al operei, se cuvine să-i citim cu atenţie poemele, făcând abstracţie, pe cât posibil, de culoarea convingerilor politice care le subîntind. Critica literară în care cred este una transideologică, recunoscând şi impunând merite artistice, nu civice. Mai ales că literatura română contemporană nu e atât de bogată încât să-şi permită luxul de a renunţa (în cuvintele Ilenei Mălăncioiu) la scriitorii de dreapta pentru că sunt de dreapta şi la cei de stânga pentru că sunt de stânga...

Ion Gheorghe este un poet de stânga şi nu face nici un secret din această adeziune devenită organică aderenţă. Comunist pur şi dur, cum nu sunt mulţi pe nisipurile mişcătoa