Acestea s-au petrecut la Bucureşti, oraş de filatelişti şi de atentate, cum îl face să lucească o definiţie în cortazariană. Oraşul naşterii mele era, însă, mai puţin decît atît; şi era mai mult decît un loc chircit de arhivampirul Dracula din ficţiunea pe care goţii au coagulat-o pentru a o apoi importa: pe zidurile oraşului se disimulau silabele stirpei mele condamnate.
Creşteam cu şocuri blînde şi amare şi mă simţeam pentru întîia dată fără de pereche. Pe cei cincisprezece ani pe care îi aveam îi însoţea, fără să-i pese, un eu cu care începeam să mă înţeleg de parcă ar fi fost al meu; aveam dreptate doar spre a mi-o da: mă mulţumeam să fiu o lume întreagă, iar raţiunea o vedeam ca pe vîrful de iceberg al unui dar ascuns. Greşelile-mi minuscule creşteau sub lupa oarecum geloasă a acelei raţiuni şi mă sileau să aştept o minune care să le împăturească iar în adagiul lor embrionic (abia mult mai tîrziu greşelile-mi, leneşe, aveau să stea cu şoldurile împăcate). Nu mai eram atît de mic încît să nu fi învăţat să vreau să uit. Cînd, în fine, fui sigur că toate nopţile mele îmi aparţineau - cum pe-atunci nu bănuiam că femeile erau izvoarele singurului "poate"-al vieţii -, Mme Popovici, bibliotecara liceului nostru, doamnă pe ale cărei buze ades sclipea un zîmbet levantin, uşor, ironic, şi pe care o vizitam zi de zi ca să mă apere împotriva zgomotului unei lumi la fel de totale, dar mai bine organizate decît mine, cu marele său zid de cărţi, mi-a pus în mîini traducerea românească a romanului lui Gabriel García Márquez Cien ańos de soledad.
"Veac", traducerea implacabilă a spaniolului "cien ańos", străjuieşte titlul ca un "secol" încercuit de o aură arhaică. Prin magia pe care oglinda cuvintelor o exhală incontrolabil, uşoara ameţeală pe care mi-a iscat-o vechiul "secol" m-a împins să deschid cartea de îndată ce am ajuns acasă. Am început să
