Busturile, basoreliefurile, statuile de diverse marimi, portretele executate pe tot ce putea fi desenat, pictat sau gravat ni-i infatiseaza pe romanii oricaror timpuri atinsi de o iremediabila si imuabila seriozitate. Soldati, imparati, negustori, oratori, avocati, plugari, vinatori si chiar cei mai multi dintre actori nu schiteaza, in imobilitatea lor faciala atit de concret materiala, nici macar un zimbet. Sa le fi fost aceasta gravitas atit de grava, incit artistul sau mestesugarul care le-a faurit chipurile sa nu fi zarit macar umbra vreunui suris?
Si prin asa ceva romanii ne insala in ceea ce vor sa dezvaluie despre ei. Nu multe au fost, de-a lungul vremii, popoarele care sa se fi atasat atit de intens de bucuria de a trai, care sa fi iubit viata cu mai aprinsa pasiune si sa o fi intimpinat cu mai mare incredere in bine, ca romanii. Imobilitatea serioasa fixata artistic dinadins pe fetele lor este de fapt masca dedesubtul careia fierbe pasiunea de a-si trai placut si vesel viata.
Nu tristetea, ci bucuria, nu seriozitatea (mai ales protocolara), ci pofta si placerea de a trai bine le-a insotit istoria.
Am a aduce in privinta aceasta un singur argument, dincolo de care ceea ce ramine inseamna doar nuantari. E drept ca nu-i vezi rizind pe romani niciodata. Arta lor plastica arunca manusa seriozitatii. Rarele exceptii de pe unele chipuri de actori intaresc parca si mai mult o regula a evidentei.
Dar in Lumea Veche, atita cita o stim, nu a existat un popor sau un neam care sa fi ris atit de mult ca romanii. Incit am putea spune ca, intr-adevar, nu ii vedem, dar ii auzim pe romani rizind.
A ride si a fi bucuros in primele doua momente din cele trei cardinale ale vietii tine de universalitatea si umanitatea existentei in fireasca ei curgere. Nasterea unui copil aducea si la romani veselia si bucuria recunoasterii legitime a n
