Acum ca dezbaterea s-a terminat si concluzia a fost declarata deschisa, pot sa adaug si eu citeva „cuvinte padurete“, cum spunea poetul, la cele scrise de ilustrii mei predecesori.

Am mai spus-o, cred, si cu o alta ocazie: asocierea notiunii de „miza“ cu aceea de „cultura“ mi se pare nepotrivita, daca nu nefericita chiar. A miza inseamna, in primul rind, a paria, iar a paria implica o hotarire luata in scopul de a realiza sau a cistiga ceva. Or, cultura este ceva care se extinde dincolo de intentiile noastre, mai mult chiar, ea le circumscrie, le determina. Noul – in cultura – se naste tocmai ca o reactie la circumstante culturale date (in sensul cel mai general al acestui termen). Exemplele, de la avangardele artistice si pina la „ismele“ sfirsitului de veac, sint prea numeroase si prea evidente pentru a insista asupra lor.

Daca ne imaginam insa mai degraba cultura ca fiind oceanul pe care pluteste barca noastra „culturala“, mai potrivit ar fi poate sa ne intrebam cum transformam barcuta in crucisator. Aceasta misiune ar implica, recunosc, intr-o anumita masura cel putin, pe aceea a „identitatii culturale“. Pericolul care ne paste aici, cum bine a spus Andrei Cornea, este excesul introspectiei, pericolul reintoarcerii perpetue la aceleasi „intrebari identitare“, care conduc, in cele din urma, la paralizie, la incremenirea in obsesie.

Identitatea culturala exista; ea incepe cu sunetul limbii si se prelungeste in toate creatiile unei culturi. O poezie populara recitata in limba romana nu numai ca suna altfel decit una araba sau japoneza, ea este recitata altfel. La nivelul semnificatiilor, generate in mod spontan sau cultivate de o cultura, se recunosc diferente: o melodie, un arbore, un peisaj induc reactii diferite in oameni crescuti in culturi diferite. Izolarea acelei esente care ne permite insa sa definim in mod rational diferentel