Motive personale, pe care le veti descoperi pe parcursul interviului, m-au indemnat sa caut sa vorbesc cu Maria Raducanu. Dar nu motivele personale au precumpanit. I-am ascultat CD-urile Troika, La Tarara si Cantece din Rasarit. Am vazut-o in concerte la Green Hours si la La Scena. Maria Raducanu a cucerit Bucurestiul prin expresivitatea vocii sale. A scos, incepind cu 2002, sapte CD-uri, care se vind foarte bine, toate s-au reeditat. Aducem in atentia cititorilor revistei Observator cultural o artista care ne arata ca se poate face muzica underground, in cluburi din Bucuresti.
De cind cinti in cluburi, in Bucuresti?
Din ianuarie 2000. Nu vreau sa-mi amintesc prea mult de pseudo-inceputurile mele de club. In 1993-1995, cind am mai cintat sporadic, nu exista o viata de club.
Acum e altfel?
Acum exista o viata de club, exista o arta de club in Bucuresti.
Ai publicul care iti trebuie, ai publicul care iti place?
Da, am publicul care imi trebuie, care imi place.
Pe pagina de prezentare de la Art jazz club spuneai ca „E atit de strins legat felul in care traim de felul in care cintam“. Ce inseamna asta?
Trebuie sa fim foarte atenti cum sintem. Trebuie sa fim foarte atenti la noi insine, ca artisti. Arta ne reflecta. A ne preocupa doar de instrumentarul tehnic al artei pe care o practicam nu e de ajuns. In plus, eu ma simt foarte prost cind ma prezint ca artist. Mi se pare ingrata situatia asta: „Cu ce va ocupati?“ Si raspunsul: „Pai, sint artista... Cintareata...“. Am senzatia mereu ca mint, cind dau raspunsul asta. In acelasi timp nu gasesc un inlocuitor mai bun. Este un adevar partial.
De ce iti este rusine sa spui ca esti artista sau cintareata?
Nu-mi e rusine! Doar ca a fi artist nu e un dat. Eu sint cintareata cu adevarat doar atunci cind cint. Si numai atunci nu i-
