Printre proverbele şi zicalele româneşti care, după ştiinţa mea, nu au echivalent în alte limbi - şi care nu sînt chiar aşa puţine, ceea ce mărturiseşte, o dată în plus, originalitatea felului nostru de a gîndi şi trăi - se numără şi exortaţia "Fereşte-mă, Doamne, de prieteni", cu apendicele oarecum surdinizat "că de duşmani mă feresc singur!". Dincolo de paradoxul simpatic şi de hazul lui aparent, ce tristă experienţă de viaţă zace la rădăcina acestei rugăminţi - aproape rugăciune - şi ce mizantropie adîncă recomandă ea... Cît despre adevărul pe care îl conţine, fiecare dintre noi poate, mă tem, să-l confirme prin întîmplări din propria biografie... Biografia teatrului alternativ din România însumează cincisprezece ani, adică (interesantă coincidenţă!) tocmai intervalul de timp în care această zicală a devenit, parcă, mai activă ca oricînd. Se află, va să zică, la vîrsta adolescenţei, la vîrsta definirii personalităţii, a clarificării relaţiilor cu ceilalţi, a stabilirii propriei poziţii în lume. În vîltoarea acestei chinuitoare căutări de identitate, el - mai exact: ei, artiştii care îl fac - ar trebui să-şi găsească timp pentru a reflecta, fie şi în treacăt, la zicala de mai sus. De ce? Păi, să vedem. În ciuda plîngerilor continue, emise cu ocazia feluritelor colocvii şi mese rotunde, cum că nu li se dă suficientă atenţie şi importanţă (doar ieremiadele dramaturgilor naţionali pe tema insensibilităţii teatrelor faţă de opera lor mai pot face concurenţă acestor tînguiri), datele demonstrează că, dimpotrivă, la ora de faţă "alternativii" o duc binişor, iar binele (sau, mă rog, binişorul) lor e opera colectivităţii. Cele paisprezece (???????) companii înregimentate scriptic sub drapelul contestaţiei au la dispoziţie trei festivaluri mari (Arad, Sfîntu Gheorghe-Covasna, Sighişoara), festivaluri care există şi cu bani primiţi de la autorităţile publice şi care le aparţ