Ioan postelnicelul se tot tînguie şi se tot vaită de ceva vreme, întrebîndu-se cu năduf la ce i-a trebuit altă nevastă. Ca răposata nu mai este alta pe lume. Ce femeie cinstită şi înţeleaptă, nu ieşea din voile lui. Un înger, nu alta. Şi ce bine au dus-o, nimeni nu le-a ştiut traiul şi vieţuirea, nici rudele, nici vecinii, nici mahalagiii. Îl respecta şi îi era supusă şi nu-i ieşea niciodată din cuvînt. Cu Sevastiţa însă totul s-a schimbat, mai ales după ce a devenit stăpîna casei. Se gîndeşte dacă nu cumva a răsfăţat-o prea mult, lăsîndu-i totul pe seamă, oferindu-i podoabe scumpe şi "îndestulare". Semeţia şi nesupuşenia ei l-au adus "la patimă de boală din multe oftaturi". Şi acum este bolnav cînd vede cum sufletul şi cinstea lui, singurele lucruri scumpe pe acest pămînt, sînt călcate în picioare. Cum a putut să-l bage pe dracu' în casă, şi încă cu lăutari? Cum a fost atît de orb şi n-a fugit de ucigaş, că cine zice femei zice drac şi trebuie să se ascundă. Sevastiţa trăieşte, la rîndul ei, alt tip de frămîntări interioare, îndrăgostită de un alt drăcuşor numit amor. Mai întîi îi pică cu drag ofiţerul rus ce-l au încartiruit în casa lor. Şi se scoală cu noaptea în cap să-i aprindă focul, să-i deretice prin cameră, să-i scuture aşternutul. Uneori o cam dor şalele, că de, nu este obişnuită cu astfel de treburi, pentru casa ei n-ar face aşa ceva nici moartă, că doar de aia are slugi. Dar ca să fie tot timpul în preajma ofiţerului se sacrifică. Ba îi trimite dulceţuri şi murături, iar el îi răspunde cu confeturi, mere sau chiar "săpun dă Englitera". Într-o zi i-a dat chiar o cutiuţă lungă în care să-şi aşeze ce va pofti. Seara îşi sorb ceaiul împreună lîngă foc, dar ce-i spune şi ce-i declamă nu prea înţelege, nici nu contează că-i frumos, iar uniforma îl face şi mai arătos. Cînd războiul s-a sfîrşit şi s-au ridicat toţi muscalii din Bucureşti, Sevastiţa s-a trezit pîn