Mi-am propus să scriu despre lucruri mărunte. Asta pentru că nu mă fascinează nimic din ce e important pentru alţii. Nu-mi plac premiile Nobel, cum nu mi-au plăcut niciodată doborîtorii de recorduri mondiale. Nu mă atrag inventatorii sau investitorii. Nici marii ceasornicari, mereu cu mintea înainte cu cîteva secunde, de parcă n-ar fi destul de evident că timpul nostru rămîne serios în urmă. În fine, am o lehamite considerabilă faţă de scriitorii cu randament la sfîrşit de lună. Nu sînt tipul sportiv. Nu fac sport şi nu-i încurajez nici pe alţii să facă. Ideea de competiţie îmi repugnă. Idolii sportului au fost întotdeauna pentru mine nişte personaje ordinare, umflate de retină din nevoia de a face din frumos un paradox, din aventură o dramă şi din viaţă o epopee. Cînd, de fapt, sportivul e de cele mai multe ori un marginal, un individ fără istorie, fără memorie, cu prieteni artificiali şi cu ticuri înfiorătoare. Un hopa-mitică musculos căruia modernismul i-a subtilizat meseria şi l-a obligat să se prostitueze pe toate arenele comerciale ale planetei. Am asistat însă şi la sporturi cu adevărat dinamice şi provocatoare. De exemplu, ruleta. Vorbesc aici de jucătorii profesionişti, cei care - într-un fel sau altul - s-au născut pentru a miza pe o culoare sau pe un număr. Mi se pare un sport cu ramificaţii cerebrale deosebit de puternice. Un fel de întrecere olimpică, unde a participa e pus între paranteze, iar a învinge e practic imposibil. Ai toate ingredientele pentru a-ţi pierde minţile pe banii tăi, asta în condiţiile în care cei mai mulţi dintre jucători acceptă ideea că viaţa e doar un complement al înfrîngerii. E un joc în care te pui permanent în dilemă: dacă mai exişti şi cît. Eşti faţă în faţă cu propriul eu, cu inspiraţia şi cu slăbiciunea ta. Cînd bila se învîrte, îţi vezi viaţa defilînd. Senzaţia e similară, în unele momente, cu aceea a prăbuşirii unui avio