Pînă acum cincisprezece ani, apelaţiunea noastră oficială, de partid şi de stat, era "tovarăşe" ori "tovarăşă", după caz. Mai pe scurt şi mai politic corect: "tov.", pentru toată lumea. Eram toţi, "tov."-i şi "tov."-e înregimentaţi pe aceeaşi galeră, care vîslea spre nicăieri. Eram prizonierii (cvasiresemnaţi) ai unui proiect scornit de nişte tipi care îşi ziceau, fără să ne întrebe, tovarăşi cu noi şi ne pretindeau omagiul, veneraţia, supunerea necondiţionată. Formam o vastă "societate secretă", de vreme ce "secretul" constituia una dintre obsesiile regimului: tovărăşia comunistă. Identitatea individului se definea exclusiv derivat, colectivist. El nu era cineva cu statut autonom, de capul lui şi pe picioarele sale. Era un "tovarăş" la ceva, cu cineva, cumva, mereu lătraţi, aceştia trei din urmă, de megafonul ideologic al partidului. Cu un tremur timid de contestare, ne mai adresam totuşi din cînd în cînd unii altora, în spaţiul aşa-zis public, cu "doamnă" şi "domnule". De pildă, la cozi: "Ce vrei, dom'le? De ce te bagi în faţă?!!!". O făceam chiar şi în situaţii mai puţin tensionate, mai anodine, folosind un apelativ cu care părinţii noştri fuseseră obişnuiţi, de care nu aveam de gînd să ne dezobişnuim. Politeţea cea mai curentă, respectul de la sine înţeles faţă de individ constituiau, în raport cu regimul comunist, nişte îndrăzneli, nişte "transgresiuni": îi minau uriaşele eforturi de a obţine utopia unei magme fericite de tovarăşi. Dar, mai mult decît noi, limba însăşi se opunea înregimentării. Nici chiar supremul tovarăş nu spunea: "dragi tovarăşi şi pretini, tovărăşiile voastre trebuie să luptaţi" etc. Spunea: "dumneavoastră trebuie" etc. Limba se încăpăţîna să păstreze memoria unei condiţii umane mai demne decît cea a "epocii de aur". Astăzi nu mai sîntem încadraţi totalitarist la rubrica "tovarăş", ne-am destins, chiar peste măsură cîteodată: sîntem familiar