* Dincolo de departe / Off the Map (SUA, 2005), de Campbell Scott. Oricine frecventează Multiplexul ştie că nu trebuie să-şi facă griji dacă, după cinci minute de film, se va trezi complet surd. E o parte firească a experienţei pentru care a plătit. Nu-i exclus să fie chiar partea cea mai bună: anestezierea prin zgomot a unui creier care va fi expus, timp de două ore, la ce se întîmplă pe ecran, a devenit - mai ales vara - o măsură umanitară, un act de mizericordie. Deci nimic şocant. Şocant e să intri la Dincolo de departe şi, după cinci minute, să devii conştient de linişte. Conform notiţelor mele, cele mai importante surse de zgomot din acest film sînt: o cucuvea; un coiot; deşertul din New Mexico în secvenţele nocturne, respirînd ca într-un somn profund; şi vocile oamenilor care locuiesc acolo. Iniţial e vorba despre numai trei persoane - tata (Sam Elliott), mama (Joan Allen) şi copilul (o fetiţă de 12 ani - Valentina De Angelis) -, cărora li se alătură ocazional un vecin (străbătînd zeci de kilometri în acest scop). Cum au eşuat acolo? Ei bine, n-au eşuat; au ales (în fine, părinţii au ales) să-şi întemeieze căminul într-un loc neconectat la reţelele telefonice şi electrice, unde pot să trăiască din vînat şi pescuit, de pe urma grădinii, din explorarea gropii de gunoi a celui mai apropiat oraş, din schimburi cu orăşenii şi din pensia de veteran a bărbatului, care a luptat în Coreea. Asta ar însemna că acţiunea (dacă se poate numi aşa) se petrece în epoca războiului din Vietnam şi opţiunea acestei familii poate fi pusă în legătură cu numeroasele acte de dezangajare şi autoexil înregistrate la vremea aceea în rîndurile dense ale cetăţenilor americani care nu se mai recunoşteau în acţiunile ţării lor. Interesant e faptul că filmul lui Campbell Scott nu ne încurajează să facem astfel de legături: ecourile protestelor politice din epocă sînt inaudibile, iar ecourile