Cine avea o rubrică de sport la un ziar sau la o revistă literară pînă în 1989 se bucura de o popularitate direct proporţională cu tirajul ziarului. În Bucureşti, mulţi citeau Informaţia pentru articolele lui Belphegor. Iniţiaţii ştiau că autorul rubricii era Radu Cosaşu. Sînt convins însă că şi azi, 60% dintre cititorii ziarului nu s-au întrebat niciodată cine era Belphegor ăla. Ani de zile, Nicolae Manolescu a ţinut sub pseudonim rubrica de sport din revista băcăuană Ateneu. În perioada de glorie a revistei Luceafărul, la sfîrşitul anilor '60, Fănuş Neagu avea o rubrică de sport de succes. Scînteia, organul partidului, nu se încurca, fireşte, cu asemenea futilităţi. Nici măcar în România liberă nu erau publicate articole de opinie despre sport sub forma rubricilor fixe. La evenimente se mai comanda cîte un cursiv vreunui scriitor care se avea bine cu Puterea. Celebritatea lui Horia Alexandrescu în epocă şi reputaţia lui de mare ziarist de mai tîrziu i se trag de la rubrica de sport din Scînteia tineretului, care părea cu atît mai vie prin comparaţie cu restul ziarului. Tabletele pe care le publica Ioan Chirilă în Sportul popular i-au adus o faimă pe care o invidiau mulţi scriitori, chiar şi dintre cei care aveau, pe atunci, tiraje mari. Eugen Barbu - care, oricum, nu se putea plînge că îi lipseşte popularitatea - avea rubrica lui de sport din Informaţia, fiindcă ştia cît contează asta pentru întreţinerea audienţei. Barbu avea voie să-şi semneze articolele cu numele lui. Relaţiile pe care le are azi C.V. Tudor în lumea fotbalului i se trag de pe vremea cînd i s-a acordat încrederea de a circula în străinătate în calitate de corespondent de presă, la meciurile echipelor româneşti. Pe atunci, sportul era, în România, în primul rînd, o afacere de propagandă. Cristian Ţopescu, comentatorul Televiziunii Române, care împărţea celebritatea cu Nadia Comăneci şi cu naţionala