Dacă lumea s-ar împărţi în două emisfere cerebrale, a realităţii şi a ficţiunii, deliciul de a citi ultimul roman al lui Márquez, ca să înţelegi viaţa prin ochii unui bărbat de 90 de ani, s-ar diminua semnificativ. Nu te poate surprinde o realitate pe care n-ai trăit-o (cîţi ajungem nonagenari, ca să avem un termen de comparaţie în funcţie de care să ne uimim?), cu atît mai puţin reuşeşte să o facă ficţiunea, de la care te aştepţi, prin definiţie, la orice. Dar între realitate şi ficţiune se întinde un spaţiu imens de reprezentări colective, un fel de şa turcească a imaginarului social care precondiţionează gîndirea şi interpretarea. Aşadar luaţi, vă rog, Povestea tîrfelor mele triste, pe de o parte, şi imaginea clasică (oare de ce?) a unui bătrînel gîrbovit şi asexuat, pe de alta, depănînd, să zicem, amintiri din război strănepoţilor, şi atunci chiar veţi fi surprinşi. Bătrîneţea ca reprezentare socială este cea care face posibil crash-ul psihologic la întîlnirea cu această carte. În consecinţă şi pentru o corectă reprezentare a lucrurilor, recomand lectura ultimului hit al lui Márquez pe melodia lui Leonard Cohen, My Secret Life în ediţie best of. Deşi are o cantitate exorbitantă de reprezentări colective pe cap de locuitor, România îşi duce bagajul fără a renunţa la cioburile ideologice. Singura soluţie este să aşteptăm apariţia unor reprezentări noi, nedirijate politic, în timp ce numeroasele oldies but goldies vor muri de bătrîneţe. Unele au murit deja. Publicitatea este unul din saloanele contemporane de consacrare a imaginarului social şi acest lucru se face simţit. Salut apariţia a două reclame TV care fixează în istoria netrăită a generaţiilor recente, cu un umor negru dar precis, statutul tinerilor de pe la 1964. O coincidenţă paradoxală face ca celebrul baton de ciocolată cu rom să fi debutat pe piaţă în anul tezelor din aprilie , cînd, deşi uşoară, detens