După 11 septembrie 2001, americanii ne-au spus mereu că noul nostru adversar este terorismul, care ilustrează un tip inedit de conflict şi care ne va însoţi - cu dezvoltări variabile - pe tot parcursul secolului XXI. Evaluările acestui fenomen tot mai frapant rămîn deocamdată aluzive. Şi asta nu pentru că n-am avea capacităţi analitice sau pentru că faptele ca atare nu ar putea inspira linii de acţiune politică. Slăbiciunea răspunsului reflectă atît "complexitatea" problemei, cît şi barierele pe care o anumită ipocrizie "umanistă" le coboară în calea decidenţilor. Avem desigur - şi n-am de gînd să le minimalizez - raţiuni obiective în favoarea unei atitudini prudente. Tinerii sunniţi, care organizează atentate cu perverse efecte de banalizare, sînt în general născuţi sau măcar educaţi pe teritoriul statelor atacate. E limpede că un discurs public anti-islamic ar provoca situaţii de război civil în toate acele ţări bogate (Franţa, Marea Britanie, Germania, Belgia sau Olanda) unde fiinţează masive comunităţi musulmane. De partea lor, guvernele islamice îşi menţin suportul faţă de feluriţii "insurgenţi", pe care-i eroizează ca luptători pentru libertate... Ele condamnă formal terorismul deşi îl utilizează (abil) ca argument al "stabilităţii". Politicienii respectivi rămîn la comandă atît pentru a oferi străzii satisfacţia defulării antioccidentale, cît şi pentru a se prezenta pe ei înşişi ca expresie a "răului celui mai mic". În definitiv, multă lume e mulţumită cu terorismul. Există poliţii secrete "salvate" prin reciclare anti-tero. Există administraţii corupte care fac afaceri mănoase prin finanţarea şi înarmarea grupărilor talibane. Există apoi medii intelectuale radicale care, obişnuite să prospere pe seama retoricii tiermondiste, salută implicit terorismul ca pe o revoltă a Sudului sărac împotriva Nordului egoist şi opulent: în condiţiile colapsului comunist, "ana