Steaua din dreptul soarelui.
Si pana in momentul intamplarilor pe care vi le voi povesti credeam in Dumnezeu, dar mi-L inchipuiam undeva departe, chiar foarte departe. Ma rugam Lui, dar nu aveam certitudinea ca imi va auzi cuvintele, ca va avea ragazul ca sa mi le asculte. Acum sunt convinsa ca ma inselam. Dumnezeu ne cunoaste toate gandurile, este aproape de noi, de fiecare in parte, ne daruieste dragostea sa. Insa noi, cu orbirea noastra sufleteasca, cu egoismul nostru, cu rautatea noastra, Il respingem. In loc sa ne ridicam privirea spre Cer, ne uitam in jos, spre cele lumesti, de pe Pamant.
In dimineata zilei de 15 iunie 1995, in jurul orei 7.00, m-am trezit intr-o stare de fericire totala, fara nici un motiv anume. Niciodata nu am trait (simtit) asa ceva. Terminand de dereticat prin casa, am iesit in balcon sa privesc cerul, sa vad cum este vremea, pentru a sti ce imbracaminte sa pregatesc fiicelor mele, care urmau sa participe la festivitatea de incheiere a anului scolar. Pe cerul de un albastru de neasemuit, spre rasarit, intre doi nori, am vazut o cruce mare alba si foarte stralucitoare. Bratele ei imbratisau pamantul si simteam cum iradia iubire si bunatate. Instantaneu, am simtit materializata iubirea lui Dumnezeu. Multe stelute albe, de lumina, dansau in jurul crucii. Apoi, in mijlocul ei s-a conturat, cu claritatea cristalului, imaginea Fecioarei Maria cu Pruncul. Suava, tanara, cu un zambet minunat pe obraz. Ca la o comanda, am inceput sa rostesc rugaciunea "Tatal Nostru". La cateva minute dupa ce mi-am incheiat rugaciunea, norul aflat in stanga mea a acoperit, treptat-treptat, crucea cea stralucitoare si icoana din mijlocul ei.
Intamplarea mi-a schimbat radical viata. Am simtit nevoia sa recitesc Biblia si Acatistele Maicii Domnului. Timpul petrecut cu aceste carti sfinte in maini a inceput sa fie pentru mine o veritabila bucurie.
