Pamantul a ajuns prea tarziu la tarani. Ceea ce putea sa fie o dreptate istorica se transforma in drama. Unii sunt prea batrani ca sa mai faca agricultura, altii sunt escrocati de paienjenisul tesut imprejurul lor: asociatii, silozuri, fabrici de paine. Iar peste toate troneaza uriasa neputinta a statului de a le oferi ajutor.
Gauri in talpa tarii
Nea Petre ia o mana de grau. Salta boabele in palma. Ai zice ca vrea sa le cantareasca. "Auzi? Suna bine", spune si sparge cateva graunte in dinti. Eu nu aud nimic. Doar fosnetul lanului care se intinde pana unde incepe cerul. "Anu asta, grau e bun. Boabele suna a uscat, sunt pline si dulci." "Auzi, ma, Lica", zice, "ii bun grau, anu asta, e foarte bun!" Lica nu spune nimic. A ridicat capul cand si-a auzit numele, dar a revenit la smocul de iarba pe care-l paste in marginea drumului. Nea Petre intra in lanul de grau. Priveste undeva catre linia orizontului, pe sub sprancenele stufoase si albe. Isi aprinde cu un oftat o tigara. Bucuria recoltei s-a pierdut, din pacate, dupa ce vestea nenorocirii a ajuns la el dimineata, dusa din om in om si din poarta in poarta: pretul graului a cazut anul asta la 2800 de lei kilogramul, de la 4800-5000, cat a fost anul trecut! In cateva ore, stirea a facut turul satului Gimbasani, pana la cele mai indepartate case, risipite in imensitatea Baraganului. A ajuns chiar si la cei ce erau la kilometri distanta, la treierat.
Nea Petre are noua hectare de pamant. Il munceste singur, nu a vrut sa il dea la asociatie. Este pamantul lui. Tatal sau a fost soldat pe frontul de la Marasesti, in 1916: "Erau cinci nemti la un roman. Ce sa faca ai nostri, o mana de oameni? Boierii erau toti la Iasi, iar soldatii ramasesera sa se lupte. A venit Averescu si a zis: "Va dau 15 pogoane de luptator daca rezistati". Si cand ei au auzit de pamant, s-au hotarat sa lupte pana la ultimu. Au