"Unde este Tomita?", am intrebat-o pe bunica, observand cu nedumerire absenta scumpului meu pisoi de la masa ramurii feline din familia noastra.
"Unu, doi, trei..." Cele trei pisici mai tinere se delectau toate cu bunatati, spunandu-si probabil in gand: "Ce bine ca suntem mai putine, caci ne ajunge mai mult la fiecare!", in timp ce eu incercam sa-mi dau seama unde ar putea fi Tomita. Scumpul meu de Tomita, motanul cel alb. El era acea farama de trecut ce supravietuise schimbarilor din viata mea si, ori de cate ori il vedeam, plecam din prezentul suferind, regasind soarele de altadata al copilariei. Acum cateva luni, mi-aduc aminte ca stateam cu tristete pe trunchiul taiat al celui mai mare prun din fata casei. Fara glas, nu putuse a se impotrivi loviturilor de topor. Era batran si nici prune nu mai dadea. Facea, saracul, umbra pamantului. Dar chiar si asa, era martorul trecutului si nimeni n-ar fi trebuit sa-l faca pierdut! Iar acum, Tomita! Unde este Tomita? Motanul meu, cu care ma uitam la televizor, dandu-i mereu de furca, agitandu-i prin fata o sfoara veche, pe care pana n-o vedea desfacuta in mii de ate mai mici nu se simtea multumit. Tomita n-a fost niciodata usa de biserica, caci a mai facut vizite inopinante si porumbeilor, si bietii ajungeau in tigaie, cand nu reuseau sa-si puna la timp aripile in miscare. Dar poti sa-l invinuiesti? In nici un caz. Ce motan s-ar putea mandri ca-i motan, fara o captura inaripata sau fara un "scandalagiu" rozator, facandu-si veacul prin cosul cu porumb?
Ei, si pe langa toate acestea, Tomita era si un Don Juan desavarsit. Frumusel foc, nu scapa de ocazionalele incaierari cu alti pretendenti de teapa lui. S-a intors odata acasa cu o ureche ranita destul de adanc, ce l-a lasat in cele din urma "putin" invalid, incat, ori de cate ori facea vizite vecinei, aceasta ii spunea bunicii: "Iar a venit pe la mine motanul
