Selectii din textele trimise pentru concurs.
Liliacul alb
Eram doi copilandri, el - in ultima clasa de liceu, eu in penultima, si... amandoi mari amatori de tenis! Ne infruntam darji, ba chiar putin incrancenati, si acceptam cu greu infrangerea care nu ne ocolea (mai ales pe mine!). Tin minte ca am pierdut trei seturi, in timp ce el doar unul... Era de neiertat. Il priveam cu ochi crunti, ma privea cu bunavointa si zambet de copil. Ipocritul! Si fiindca nu suportam umilinta, am ocolit cu buna-stiinta terenul de tenis, care nu ma mai atragea. Ma atragea, in schimb, luna mai, care isi etala splendoarea din plin, asa ca preferam sa ma plimb pe-o anumita alee, nu departe de strada mea, plina de tufe de liliac! Cinci tufe, toate albe! O splendoare. Dar intr-o zi, a aparut pe alee si partenerul meu de tenis: agale, zambitor, cu ochii la tufele de liliac, nu la mine. Si-n loc de buna ziua, a inceput sa ingane incet, asa, ca pentru sine: "Pe-atunci inflorea liliacul/ Si noaptea cadea parfumata,/ Umpland de miresme cerdacul"... "Si-avea arhivarul o fata!", i-am retezat-o scurt, cu un ton care era departe de nostalgia textului... A izbucnit in ras, m-a molipsit si pe mine (contrar vointei, zic eu!). Si acela a fost inceputul... Copilaresc, curat, cu surasuri multe si vorbe dragi. Nu-mi spunea cand ne vom revedea, nici eu nu-l intrebam, dar in fiecare zi ma abateam ca-n treacat pe strada mare, la capatul careia era un restaurant al unui evreu simpatic, cunoscut prin maniera sa hazlie de a-si invita clientii. Afisul lipit pe geamul de la usa suna cam asa: "La Zigu Capel, vin si mancari boieresti. Cine boier intra, boier iese. Cine nu-i boier sa nu intre"... Punctul nostru de intalnire era numai acolo. Si de fiecare data, plimbarea ni se parea scurta, clipele isi fluturau grabite stralucirea, trecatoare ca orice fericire. Ne desparteam cu greu, cu discutiil
