Poate parea surprinzator, dar in cercurile politice europene cele mai influente personalitati romanesti sunt Mircea Geoana si Adrian Severin. Prea putin conteaza ca Severin vine din Academia “Stefan Gheorghiu” sau ca Geoana provine dintr-o familie bine ancorata in vechea nomenclatura. Eurocratii, mai ales cei de stanga, cred ca e de prost gust sa zabovesti prea mult asupra evenimentelor de dinainte de 1989. Social-democratii, precum danezul Poul Rasmussen, sunt foarte dispusi sa accepte ideea ca vechiul regim s-a stins odata cu Ceausescu. Asa se face ca Geoana are intrare deschisa la baronii de la Bruxelles, de exemplu la conservatorul german Elmer Brock, pe cand un biet ministru al Justitiei, ca Monica Macovei, trebuie sa se consoleze cu doar cateva minute din pretiosul timp al acestuia pentru a discuta reforma sistemului romanesc de justitie.

Prea putin ar conta toate astea, daca Severin si Geoana s-ar fi reorientat si ar fi contribuit la despartirea radicala de trecut. Din pacate, rolul lor este aproape identic cu cel jucat de Iliescu si Nastase: aplicarea de schimbari artificiale care sa menajeze retelele care au apucat parghiile puterii in 1990-’91. Dar cei doi o fac intrucatva mai profesionist, ascunzandu-si alura postcomunista sub o spoiala progresista. In primavara, cand facea campanie impotriva planurilor de reforma in justitie ale Monicai Macovei, Severin chiar se mandrea: “PSD ca partid nu trezeste pretutindeni simpatia democratiilor occidentale. Multi dintre oamenii sai se bucura insa de mai multa incredere si au mai multe contacte utile decat actuala guvernare”(1).

In 2005, o data ce s-a vazut pe nepusa masa in opozitie, Severin a devenit hiperactiv. Nici un politician din Alianta D.A. nu a fost atat de dornic de confruntare ca el. Afirmatia sa, din 2 august, ca asa-zisele tendinte dictatoriale ale presedintelui Basescu se datoreaza fap