Neobisnuit de multe filme europene au iesit in sali in ultima vreme. Mai degraba o coincidenta decat o schimbare a politicii distribuitorilor, afluenta europeana e totusi o diversitate imbucuratoare.

Doar ca nu toate filmele europene sunt de calitate, ci unele chiar te fac sa le preferi pe suratele americane: Les Fils du vent/Marea provocare (2004), de Julien Seri, una din acele productii Luc Besson obsesiv (de) asiatice, cu baieti musculosi ce zboara pe acoperisuri si se lupta cu tot ce e mai rau si mai nedrept. Filmul, in genul lui de actiune, incepe bine, dar continua din ce in ce mai prost. Montajul parca se impotmoleste la un moment dat, asa ca singurul lucru care conta in film - senzatia aceea de ritm nebunesc, de actiune foarte sustinuta - dispare. Rezultatul: zero.

Modigliani (2004), regia Mick Davis, e o coproductie euro-americana si vorbeste despre, evident, viata pictorului. Mai precis, despre ultima perioada a vietii lui, despre iubirea lui pentru Elsa, rivalitatea cu Picasso, mustrarile de constiinta ale lui Picasso atunci cand Modigliani moare, saracia lucie a lui Modigliani si geniul sau inteles tarziu. Vorbeste cam fara noima insa, iar actorii joaca atat de prost (inclusiv Andy Garcia), incat ti-e jena sa-i privesti. Situatiile si mai ales reactiile fortate fac din film una din acele biografii-automatisme neglijabile. Filmat in Romania, cu multi actori secundari si figuranti romani. In aceeasi categorie a automatismelor intra si San-Antonio (2004), regia Fred Auburtin. E o coproductie franco-italo-britanica, bazata pe aventurile comisarului San-Antonio, cu Gérard Lanvin si Gérard Depardieu in rolurile principale, si atat de prost, ca-ti vine sa iesi din sala dupa primul sfert de ora. Ca si Modigliani, San-Antonio e in primul rand fals - o falsitate ce vine din reactiile false ale personajelor (parca jucand in scarba) si-n plus e lip