De la o vreme constat că, din momentul în care cineva află că mă ocup de filme, prima întrebare e ,Cum ţi s-a părut Kill Bill?". Pentru că acest incident a devenit suficient de redundant, petrecându-se de minimum vreo cinsprezece ori, m-am decis nu doar să scriu despre film (ceea ce, admit, e redundant la puterea a doua), ci şi să scot de la naftalină polemica dintre Andrei Gorzo şi Alex. Leo Şerban. Parţial tehnicolor, sunt de acord cu amândoi.

Să încep cu ultimul, al cărui discurs mi-e cel mai familiar. De acord, nici un critic - de orice - n-ar trebui să caute în capul autorului/regizorului, pentru că, dixit Barthes, trebuie să îl considerăm mort odată ce analizăm opul în cauză. Intenţiile lui bune nu pot furniza nici scuze, nici acuze. Alex. Leo Şerban vorbeşte limba postmodernismului, în care e un fapt general acceptat că fiecare replică (a oricui, personalitate sau personaj) e un amalgam de citări, deoarece nu există nimic în afara textului, mulţumim, Derrida, pentru informaţie. De aici rezultă că amalgamarea unor citate e şi ea un gest creativ, cu toate că Gorzo nu pare să îl vadă în această lumină, multe exemple literare demonstrând deja asta - Imre Toth e doar una într-o pădure de pilde. Desigur, tipul de discurs practicat de Alex. Leo Şerban nu e doar unul hermeneutic, ci şi unul - necesar - de recontextualizare a creaţiei lui Tarantino. Clişeele integrate de el nu sunt întâmplătoare, ci sar în ochi, cer să fie recunoscute ca atare. În plus, sunt adevărate cârje pentru spectator, facilitându-i sutura. În plusul plusului, funcţionează şi ca motoraşe narative care duc filmul înainte. Aici intervine pragul în care Alex. Leo Şerban ar fi putut greşi, iar Gorzo - avea dreptate: dacă stereotipurile erau aruncate de-a valma, fără să intervină nici un frâu, Tarantino ar fi putut fi etichetat drept ,înfăşurat în bandă din cap pînă-n picioare