Dincolo de miza ei umană şi literară, e limpede că recenta carte a lui Eugen Istodor - Vieţaşii de pe Rahova (Polirom, 2005) - are toate şansele să trezească interes şi printre lingvişti. Volumul, în care sînt transcrise în formă fragmentar-monologică replicile formulate oral ale unor interviuri cu deţinuţi, condamnaţi la închisoare pe viaţă, cuprinde material autentic, cules dintr-un mediu puţin cercetat, specific argoului. Cine se aşteaptă însă la un pitoresc lingvistic masiv, în genul memorialisticii voit argotice, va fi dezamăgit: deţinuţii intervievaţi nu recurg decît sporadic la argou, în primul rînd pentru că nu le-o cere situaţia de comunicare: dialogul cu un reporter cult, pe teme în genere grave, care îi implică existenţial. Argoul nu e o limbă maternă unică, ci un cod suplimentar şi alternativ, utilizat de preferinţă între argotizanţi, care sînt conştienţi de caracterul său coeziv, diferenţiator şi chiar secret, şi îl feresc de urechile celor din exterior, pentru care ar fi nevoie să fie explicat şi decodat. Cei care au făcut cercetări de teren în mediile interlope şi marginale, încercînd să adune prin anchete sociolingvistice material argotic, ştiu cît este de mare rezistenţa interlocutorilor la încercările de a li se extrage informaţii şi cît de puţin demne de încredere sînt glosările furnizate la cerere. În plus, interlocutorii lui Istodor sînt oameni care au nevoie de autostimă şi de confirmări exterioare, şi care încearcă de multe ori să-şi construiască prin limbaj o identitate mai bună: e deci firesc faptul că recurg pe cît pot la limba standard, la neologisme, chiar la formule pretenţioase, grefate uneori surprinzător pe un registru popular dominant. Cartea furnizează aşadar, chiar prin absenţe, chiar prin relativa sărăcie a lexicului propriu-zis argotic, informaţii importante despe funcţionarea limbajelor periferice. Ea este o sursă de informa