Prin '87-'88, cînd era profesor de desen la Şcoala generală nr. 1 din Petrila, Ion Barbu (caricaturistul de azi) a făcut un cerc. Nu l-a desenat, ci i-a pus pe alţii să deseneze; şi nu orice, ci portrete ale unor personaje pe care pe atunci nu le puteai vedea decît în fotografii: fie pentru că trăiseră în alte timpuri, fie pentru că în programul TV nu era loc pentru ei din pricina altora. Aşa au apărut, în tempera pe PAL, portrete ale unor scriitori, compozitori, pictori, avînd ca autori elevi care, înainte de a-şi începe opera proprie, trebuiau să cunoască măcar o parte din opera celor care le serveau, in absentia, drept model. Apoi, cu fotografia în faţă, le făceau portretul. Acum, după aproape 20 de ani, aceste portrete au apărut în volumul alb-negru Cercul artiştilor dispăruţi; pentru mai multă culoare, cartea este însoţită de un CD şi de cărţi poştale.
Poate părea oarecum bizară această întoarcere de la fotografie la portretul pictat, chiar şi pentru România anilor '80, mai ales pentru că modelul în carne şi oase nu exista. Bizară prin ceea ce adaugă şi pentru felul în care transformă inutilul în indispensabil, făcînd să apară şi ceea ce doar întîmplător nu există: Caragiale ne priveşte prin monoclu din toate fotografiile din manual sau de pe coperta a IV-a, dar Caragiale cu ,Timpul" într-o mînă şi cu halba în alta nu apare decît într-o lucrare (coincidenţă a coincidenţelor)... pierdută pe care o găsim graţie... fotografiei.
Cercul artiştilor dispăruţi cuprinde şi amintirile celor care, direct sau indirect, au avut de-a face cu Cercul de desen: cunoscuţii (Cornelia Conta - directoarea şcolii, ,unchiul" Mihai Barbu, Mihaela Covaci, profesoara de literatură), cei pictaţi (în ordinea în care le apar textele în volum: Ioan Es. Pop, Ana Blandiana, Tudor Octavian, Liviu Antonesei) şi aceste mici bucăţi de proză separă, cît se poate de
