Una dintre puţinele femei asupra căreia toţi sîntem de acord că este o mare scriitoare este Marguerite Yourcenar. De o asemenea unanimitate nu ştiu ce altă scriitoare se mai poate bucura fără rezerve, cum de altfel nu ştiu dacă cei care au citit-o pe Yourcenar s-au întrebat vreodată în ce anume constă farmecul ei. Citind de curînd Obolul visului, apărută în colecţia ,Cartea de pe noptieră" a Editurii Humanitas, această întrebare mi s-a impus de la sine, cu atît mai mult cu cît acest volum, s-o spunem de la început, nu este cea mai reuşită carte a scriitoarei franco-belgiene. Dar poate că tocmai de aceea o carte ca aceasta merită să fie luată în seamă, fiindcă în ea poţi găsi, etalată într-o formă directă, natura intimă a autoarei noastre. Sînt cărţi în care autorul nu reuşeşte să-şi ascundă, în spatele tehnicii scrisului, fondul propriu al fiinţei sale, şi tocmai asemenea cărţi sînt porţile cele mai nimerite spre a intra în lumea ascunsă a personalităţii lui. Iată de ce Obolul visului merită toată atenţia: departe de a fi o capodoperă, ea este tomul privilegiat din a cărui lectură putem desprinde portretul de scriitor al Margueritei Yourcenar.

Cel dintîi lucru ce te surprinde este că Yourcenar a simţit nevoia, la interval de mai bine de 20 de ani, să rescrie această carte. Atît de mult o nemulţumea prima variantă (publicată în 1934), încît, dornică de a retuşa portrete, de a îndrepta unele stîngăcii şi de a rotunji dimensiunile precare ale romanului, Yourcenar l-a refăcut integral, scriindu-l de la cap la coadă. Aşadar, în loc să fi dat uitării cartea, considerînd-o o încercare neizbutită a tinereţii, Yourcenar, urmărită parcă de spectrul neîmplinirii ei, a preferat să se aplece din nou asupra ei restaurînd-o din temelii. Această tendinţă irepresibilă de a umple fisurile unui roman şi de a remedia defectele unei naraţiuni - însuşire al cărei nume pr