Întrebare retorică: am intuit dintotdeauna răspunsul pozitiv, iar, de zece ani încoace, de cînd un cunoscut critic i-a pus culegerii sale de ,teme" titlul peremptoriu Cărţile au suflet, răspunsul pozitiv posedă un argument palpabil.

De acord, ele au suflet, dar în ce raport se află respectivul suflet cu sufletul autorului lor? Atingem cu asta problema eternă şi spinoasă a semnificaţiei (auto)biografice ultime prezente într-un text, de obicei literar. întrucît discuţiile pe temă durează de cîteva secole bune fără speranţa formulării unei concluzii tranşante, ar fi poate mai interesant să căutăm răspunsul în opere non-literare, dar a căror redactare să fi implicat evidente însuşiri stilistice. Şi care scriere întruneşte mai vizibil decît scrierea filozofică statutul literarităţii implicate, statutul non-literaturii gîndite în spaţiu literar?

Dacă alegem cu tot dinadinsul opere în paginile cărora autorul s-a auto-dezvăluit complet, demascîndu-se fără reticenţe şi pînă la ultima fibră, atunci exemplele nu sînt foarte numeroase. Să ne oprim la cărticica pe care Ludwig Wittgenstein o publica în 1921 cu titlu insipid şi academic, dar care avea să devină celebră sub numele variantei engleze, adică Tractatus Logico-Philosophicus. Şi apoi să ne oprim la o altă cărticică, apărută un sfert de secol mai tîrziu şi purtînd titlul provocator Precis de décomposition, cărticică prin care E. M. Cioran îşi făcea intrarea în lumea literelor franceze.

Originalitatea teoretică stupefiantă, limbajul criptic şi vastitatea cunoştinţelor de logică şi de matematică obligatorii pentru a pricepe textul făceau de la început din...Tractatus... o scriere destinată unui public redus la cîteva zeci de persoane: şi totuşi Wittgenstein dorise să se adreseze lumii întregi! Prin violenţa mesajului şi prin contrazicerea tuturor normelor etice curente. Cioran