Se adapostesc in cocioabe imprejmuite de gradini ce acum par imense deserturi. Sarutand icoanele, privesc la nimicul de afara prin crapaturile zidurilor mucegaite. Pazind cei cativa saci cu var, primiti ca ajutor de la Guvern, se hranesc in sila cu ierburi fierte.

Furie, disperare, tristete si frica. Asta simt victimele inundatiilor din comuna valceana Ionesti. Azi, la o luna dupa dezastru.

EXIL PRINTRE RUINE. Traiul multor localnici din comuna Ionesti nu mai e la fel ca inainte. Chinul indurat in timpul inundatiilor i-a marcat pe multi. Vizibil traumatizati, unii nu stiu nici acum incotro sa apuce. Opt familii incearca sa o ia de la capat, dar fara nici o speranta. Acolo unde Dumnezeu a uitat sa isi intoarca privirea, candelele si icoanele stralucesc in geamuri mai tare ca oricand. E semn ca oamenilor le-a mai ramas doar credinta. Pamantul abia s-a uscat, iar casele distruse de viituri par niste stafii ce se ridica dintr-un pustiu. Zeci de kilometri si nici un zambet. De o luna, numai lacrimi si plansete. Batranii ramasi fara agoniseala de o viata par niste copii neajutorati, care implora mila. Exilati intr-o mare de "nimic", te apuca strans de mana si te lasa sa le stergi amaraciunea din ochi. In urma inundatiilor din luna iulie, familia Uta din satul Marcea nu a mai ramas cu mare lucru. Casa e crapata, iar gradina e goala. Peste tot sunt ingramadite boarfele pe care nu le-a luat apa, iar singura avere este o dormeza primita de pomana. Ajunsi la capatul puterilor, sotii Uta cred ca nu isi vor mai reveni vreodata dupa cosmar. "Ce sa mai simt eu cand calc pe pardoseala si imi scapa piciorul printre blani? Mi-e asa de teama si tremur toata cand picura afara. Imi iau indata puisorii si ii urc in pod. Imi strang omul in brate, aprindem lumanarile si plangem pustiul din jur. Ma tem ca o sa ne ia apa iar", spune printre lacrimi Elena Uta.

AU MURIT INGERI