Există oameni care nu citesc jurnale din principiu. Nu-i interesează. Argumentul "întrucît mă priveşte" îi lasă reci. Nu-i priveşte deloc, ba mai mult, îi plictiseşte, iar la limită îi enervează. La ce bun să plonjezi în intimitatea cuiva destul de nebun, încît să-şi catalogheze mişcările zilnice? Şi de ce te-ar interesa - dacă nu eşti nici critic, nici istoric literar - jurnalele de creaţie, jurnalele intime ale scriitorilor, falsele jurnale din vremuri de ariditate? Oricum, se scrie prea mult. Există, din fericire, şi cei pasionaţi de jurnale, autobiografii, memorii şi epistolare, cei care se lasă duşi de fluxul străin fără a opune rezistenţă. Motivaţi de interesul pentru diarist, de istoria trăită, de psihologia reconstituită şi uneori contradictorie, bunii cititori de jurnale au, de cele mai multe ori, o voluptate nemărturisită a cufundării în viaţa consemnată a celuilalt. Bine întreţinută, această voluptate copleşeşte alte lecturi. Pasiunea pe care o pot declanşa varietatea şi radicalitatea unor jurnale nu e egalată decît de pasiunea cvasiamoroasă pentru propriul jurnal. Adesea, devoratorii de jurnale sînt, la rîndul lor, diarişti maniaci. Cititorii din cea de-a doua categorie îşi raţionalizează uneori pasiunea, scriind în cunoştinţă de cauză despre jurnal: Philippe Lejeune e suveranul pontif al domeniului, dar să nu uităm, la noi, exemplarul plonjon în Bucureştii interbelici al Ioanei Pârvulescu sau obsesia lui Dan C. Mihăilescu de a recupera memorialistica de sertar ca "specie tare". Primii însă duc refuzul pînă la negarea jurnalului ca gen literar. Iar cînd ies din tăcere, sînt mai radicali decît Diderot, pentru care jurnalul era o utopie, sau decît Pascal, care şi-a cusut în căptuşeala hainei mărturisirea irepresibilă. Necitind jurnale din nepotrivire structurală, antijurnalistul din convingere îşi caută argumentele defensive în altă parte: în literatura de