* Amin Maalouf, Grădinile luminii, traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari, Editura Polirom, 2005. Unii încearcă să ghicească viitorul interpretînd formele în care încremenesc stropii de cositor picuraţi în apă. Libanezului Amin Maalouf, stabilit din 1976 la Paris, îi place să ghicească trecutul. Trecutul îndepărtat. Forajele sale biografice caută în dunga legendelor şi în dunele vechilor mărturii, cristalizînd apoi miezul lor mişcător în fabuloase flori de mină. Găsiţi aici şi mica translucidă a faptului documentat istoric, şi marea montură romanescă unde imaginaţia vine să adauge poveştii frumoasa iluzie a coerenţei. În Grădinile luminii, Maalouf reconstituie, sub această formă a romanului istoric, viaţa lui Mani, misticul din veacul al III-lea d.Hr. căruia îi datorăm "maniheismul". Veţi avea o surpriză descoperind ce distanţă uriaşă e între înţelesul pe care îl dăm azi termenului cu pricina şi ceea ce spuneau "predicile" acelui fiu al ţinutului Babel. Nu partajul categoric şi definitiv între bine şi rău, nu judecarea grăbită şi fără nuanţe, nu rudimentara optică alb/negru propovăduia Mani, ci o viziune de-a dreptul împăciuitoristă, esenţialmente tolerantă, potrivit căreia omul, deschis deopotrivă Tenebrelor şi Luminii, poate înclina către aceasta din urmă prin propriile-i fapte, în măsura în care ele îi dau frumuseţe sufletească, puritate interioară etc. Mani a fost, practic, un umanist avant la lettre, iar ca mistic, unul cu performanţe lumeşti foarte interesante. Mai întîi, pentru că primul lui discipol a fost chiar tatăl său. Apoi, pentru că Mani era şi pictor - un artist suficient de... plastic pentru a vorbi în imagini şi a ilustra grăitor o dogmă care, altminteri, s-ar fi putut pierde printre atîtea altele. În fine, pentru că acest apostol al propriilor revelaţii reuşeşte, la un moment dat, să cîştige de partea credinţei sale puterea politică (rege