Totul a început, în mintea mea, cu Sclava Isaura. Era pe vremea cînd învăţasem bulgăreşte din mers, pentru că Ceauşescu avea grijă să nu devenim robii micului ecran. Nici nu te dumireai bine ce-a mai făcut "marele om" că se şi dădea "stingerea". Ei bine, pe vremea aceea, stăteam ciorchine în faţa televizorului încercînd să deducem, că de înţeles era mai greu, chinurile prin care trecea biata Isaura. Au urmat evenimentele din decembrie, iar locul Isaurei a fost luat de şedinţele CPUN, de ceaţa din Piaţa Victoriei şi de minerii-grădinari. Cînd ne-am mai liniştit, au apărut din nou: Maria, Kasandra, Jose Armando şi cîţi alţii. Prin '98, am intrat, pe la 4 după-amiaza, în holul unui hotel destul de pretenţios din Mamaia. Era o linişte de mormînt, cu toate că holul era plin ochi de lume. Abia după cîteva secunde mi-am dat seama ce se întîmpla: personal şi turişti, într-o comuniune sufletească rar posibilă în România, lăcrimau din cauza chinurilor sufleteşti prin care trecea o jună blondă, care se uita fix, cu ochi de - mă scuzaţi, dar asta a fost percepţia mea - viţică pusă prea devreme la jug, spre spatele unui domn pe care nu am apucat să-l văd. Am dat să vorbesc cu recepţionera, dar am renunţat. Atmosfera mi se părea halucinantă, un fel de tîmpire în masă, pe care, uite, Ceauşescu nu s-a gîndit s-o încerce, şi bine că nu s-a gîndit că cine ştie cînd mai ajungeam să schimbăm şi puţinul pe care l-am schimbat. Era imposibil ca televiziunile româneşti, din ce în ce mai multe şi în din ce în ce mai mare căutare de rating, să nu încerce să profite de această mană cerească de audienţă: telenovela. Şi, mergînd pe ideea "dacă ei pot, eu de ce să fiu mai prost şi să nu fac?", au apărut de ceva timp, telenovelele româneşti. După părerea mea, la fel, dacă nu chiar mai fade, mai prost jucate, mai lipsite de orice chichirez ca cele sud-americane. După părerea unor vecine şi chiar a