Ecranul românesc al ultimilor ani se zgîlţîie de un rîs crispat, sarcastic, îmbibat cu o fiere ironică, antipatică şi depresivă. Avem parte de un umor acru şi prost, declanşat parcă de un vaccin care să te facă să rîzi doar ca să eviţi sinuciderea. Rîdem de noi înşine cu un rîs bolnav, vulgar, lipsit de detaşarea unui haz curativ. Rîsul ne e dureros şi lipsit de convingere căci, în fond, ne hlizim la prezent filtrîndu-l prin morbiditatea jurnalului de ştiri. Şi asta pentru că din firava noastră producţie de sitcom-uri lipsesc caracterele complexe, construite inteligent, cu nume proprii, cu vocaţie de personaje. Tanţa, Costel, Garcea, Americanu', Tilică nu sînt altceva decît olteni, hoţi, administratori de bloc, poliţişti, soldaţi idioţi. În nici un caz personaje cu arhitectură intimă, oameni reali, cu drame, cu frustrări sau autoironii, cu umor natural izvorît din situaţii hazlii, dar perfect posibile. Mai mult, mesajul acestor seriale este excesiv sexual, fără să exploateze cu oareşce detaşare delicioasele probleme erotice ale vieţii cuplului autohton, prins între tradiţiile familiste patriarhale şi războiul de gherilă dus în mediul strîmt al cuplului urban şi postmodern. Există un public românesc, cu vîrste cuprinse între 25 şi 40 de ani, cu studii medii şi superioare, interesat de poveşti în care să se regăsească viaţa sinuoasă de tranziţie, dar care nu rîde nici plătit la producţiile televiziunilor comerciale sau ale TVR. Acest public există şi i se poate spune, chiar trebuie să i se spună, o poveste veselă şi realistă despre relaţiile ombilicale ale copiilor angajaţi în Bucureşti, după terminarea facultăţii, cu părinţii rămaşi în provincie, despre idealul "vieţii decente", despre depăşirea obsesiei naţionale a halelii după apariţia supermarket-ului, despre adaptarea românească a feluritelor life-style-uri de import, despre gagici cu cariere în advertising şi man