Pentru Departamentul de Stat american şi pentru preşedintele Bush jr. situaţia din Belarus pare tocmai coaptă pentru o revoluţie: referendumul din 2004 i-a dat depline puteri autoritarului preşedinte Lukaşenko şi a legalizat, pentru alegerile din 2006, posibilitatea celei de a treia candidaturi. Dacă va fi votat - şi posedă toate mecanismele necesare afişării unei majorităţi copleşitoare - acest mandat nu va fi limitat în timp. Aşa cum a afirmat în discursul său ţinut pe 3 iulie, de Ziua Independenţei, el are ferma intenţie să apere în continuare "poporul, statul şi puterea prezidenţială". Considerată a fi ultima dictatură europeană, Belarus, ţară cu aproximativ zece milioane de locuitori, este - la propriu şi la figurat - dominată de imensa statuie a lui Lenin din piaţa centrală a capitalei, Minsk. Sub supravegherea strictă a serviciilor secrete (se numesc, ca pe vremuri, KGB), viaţa politică şi economică a ţării se desfăşoară sub ameninţarea lichidării fizice a opozanţilor, ameninţare încheiată nu o dată cu o înmormîntare. Lukaşenko "a restituit" ţării drapelul şi limba rusă ca limbă oficială, iar sărăcia generală nu se exprimă, ca în alte republici postsovietice, printr-un grad ridicat de murdărie: străzile sînt curate, clădirile proaspăt văruite. Înăuntru se trăieşte în mizerie, dar mizeria e relativ mai mică decît în alte republici ale fostului imperiu: pensia medie este de 76 dolari pe lună, armata e bine plătită (solda ofiţerilor este cu 40% mai mare decît în Rusia), majoritatea tăcută e mulţumită, nu e supusă tensiunilor create de naşterea capitalismului şi a capitaliştilor. Oamenii sînt săraci, dar nu trebuie să suporte spectacolul sfidător al bogăţiei unora şi să se întrebe prin ce mijloace au ajuns să posede atîtea bunuri. Ceea ce nu înseamnă că în Belarus nu există profitori ai incapacităţii sistemului economic de a funcţiona, dar aceştia îşi trăiesc cu d