Pe vremea cînd lucram pe şantier în Ardeal, băteam drumul către Bucureşti cu accelerate mizerabile şi aglomerate, mai mult noaptea. Nu veneam des, doar cînd trebuia. De cîteva ori am venit ziua, cu un personal. O dată, la Sibiu, s-a urcat un grup de o veselie stranie. Aveau 22-25 de ani. Au rămas pe culoar şi au băut cu suspectă precauţie dintr-o sticlă de vodcă şi din mai multe sticluţe cu odioasa băutură maronie a epocii, aşa-zis răcoritoare (sînt convins că era extrasă din scoarţă de copac). Ceva mă frapa la ei - hainele lor erau noi, de la pantofi pînă la gecile de plastic, şi erau tunşi foarte corect. Adică scurt. Cînd am ieşit la o ţigară, m-au îmbiat cam imperativ "să iau un gît". N-am refuzat, cu vremea am intrat în vorbă. Şi iată ce-am aflat. Tocmai ieşiseră de la puşcărie, colonelul îi scosese în oraş exact cu o oră înainte de venirea trenului, le-a luat haine şi le-a dat şi nişte bani, dreptul lor "de la munci". Apoi m-au informat despre viaţa penitenciară, da, făcuseră şi carceră, "acu' nu-i mai zice aşa", avuseseră parte şi de alte torturi, mai scîrboase, dar le luau ca atare. "Asta e, frăţie!" Unul era tinichigiu auto (înjunghiase un om), altul era bucătar (tîlhărise trei familii), ceilalţi doi cam la fel. S-ar fi zis că se cuminţiseră, dar cît eram eu de obosit, tot am observat că din cînd în cînd se înnegurau brusc. Cînd se gîndeau la întoarcerea acasă. Într-un tîrziu, unul a spus încet "îi iau gîtul cum o văd". Şi a tăcut. Am tăcut toţi. Trenul se mişca încet printre munţi. Mai colea, tot pe coridor, stătea un gras care fuma mult şi care tot lua foc de la noi. M-a tras discret spre el şi-a făcut un semn dispreţuitor către cei patru, care încercau să aţipească-n picioare. Dom' inginer (îmi făcusem şi eu autobiografia şi auzise) ăştia se-ntorc înapoi în două luni! Vă zic eu! În viaţă trebe să ştii mersu'. Şi, aşa cum se întîmplă în toate trenurile de c