Să scrii un articol despre propriul handicap şi să fii invitat să te mai gîndeşti o dată la el, de data asta din perspectiva înaltă a muzicii lui Radu Lupu, este, pentru oricine, una dintre cele mai frumoase întîmplări cu putinţă. Mie mi s-a întîmplat. Cei care îţi produc asemenea întîmplări nu se uită niciodată şi se ţin în partea afectuoasă a memoriei, pentru totdeauna. În nr. 75 al Dilemei vechi, am semnat un articol intitulat "Îmi lipseşte partea stîngă a fiinţei mele". Provocat de mărturisirile mele, dl Radu Cosaşu a publicat, puţin după aceea (Dilema veche nr. 79 ), "O fiinţă politică normală în România de azi". În esenţă, eu spuneam că, după regimurile Ceauşescu şi Iliescu (se poate adăuga şi regimul Dej, dar vorbesc doar despre ceea ce am trăit), nu mai pot fi de stînga - aceste regimuri ale minciunii agresive mi-au marcat fiinţa politică în asemenea măsură, încît mi-au atrofiat "organul pentru stînga", pe care orice fiinţă politică normală trebuie să îl aibă. Aceste regimuri nu m-au format, nici nu m-au deformat, ci m-au mutilat. Locul acela sensibil şi pur, care vibrează la deznădejdea şi nedreptatea lumii, există în fiinţa mea, dar organul care metabolizează politic această vibraţie nu a putut creşte şi, prin urmare, nu există. Simt, dar nu pot! Şi numai cine nu a trăit niciodată tensiunea acestei cumplite limitări (şi pe acela îl plîng, căci nu ştie nimic, încă) nu-i înţelege adîncul trist. Dl Cosaşu, după ce îmi tratează cu înţelegere sinceritatea, propune o evadare din binomul dreapta/stînga, ca un abandon de clişeu, ca o ieşire din achiloză spirituală, din pareză morală. Să fim, pur şi simplu, democraţi. Consecvent programului domniei sale, dl Cosaşu sugerează, dacă înţeleg bine, soluţia bine echilibrată a centrului. Sau evadarea din eşichierul politic direct spre ideal. Un ideal moral, desigur. Am să urmez întotdeauna invitaţiile dlui Cosaşu spre Radu