2005, un fesatival istoric "În 2005, am fost la Avignon" îşi vor spune, probabil, mulţi dintre spectatorii prezenţi la această ediţie cu totul deosebită. Un festival unde atacurile au fost orchestrate cu metodă, un festival al luptei, un festival în care asumarea de riscuri a produs, în sfîrşit, rezultatul necesar: divizarea. Ceea ce nu e sinonim cu descurajarea, dimpotrivă, căci au fost suscitate confruntările, s-au trezit energiile pe care teatrul nu mai părea capabil să le stimuleze. Unii au deplîns situaţia şi ecoul plîngerilor lor a pătruns în media, alţii au găsit în această fricţiune a formelor, în sfidările şi în temerile prezente pe scenele de la Avignon, simptomele încurajatoare ale unei arte confruntate cu tulburările lumii, cu spaimele şi dezordinile ei. Acestea sînt şi reproşurile: intimitatea cu răul şi intenţia de a transmite panica. Arta viului înregistrează cutremurele lumii în diversitatea lor explozivă, refuzînd să se sprijine, ca altădată, pe soclul ideologiilor de înlocuire sau al utopiilor liniştitoare. Fiind o poziţie combativă, excesele şi pierderile, sacrificiile şi revelaţiile sînt implicite. În faţa unei realităţi dislocate trebuie purces, în mod iluzoriu, la recompunerea întregului, sau ea trebuie asumată ca atare? În criticile auzite, dincolo de rezervele legitime faţă de anumite spectacole, se aude nostalgia ordinii, dorinţa frumuseţii - revista Le Nouvel Observateur a devenit apostolul ei evanghelic - gustul operei de artă în accepţia nobilă, înaltă şi pură a expresiei. După "chinurile" de la Avignon, ziarul Le Figaro omagia paşnica "fericire a teatrului" şi punea diagnosticul unei boli: ea s-ar putea converti peste ani, îmi asum riscul acestei preziceri, într-o referinţă elogioasă: "sindromul Avignon". Se identifică astfel efortul naşterii în dureri şi al erorilor care nu tulbură somnul: ele agasează, exaltă, deranjează, din aceste răt