Fiică naturală a televiziunii, telenovela a avut încă de la primul episod al existenţei sale trăsături tipice familiei produselor audio-vizuale ale culturii de masă: producţie standardizată, conţinuturi schematizate, public ţintă bine-circumscris şi o finalitate economică concretizată în ţinte de audienţă ce o excedează pe cea axiologică, obiectivată în conţinuturi ideologice latente. Iubită, dar şi criticată, etichetată ca banală, dar şi provocatoare, ca stupidă dar şi sofisticată, telenovela are succes, certificat atît de extensiunea adjectivelor atribuite, marcă incontestabilă a interesului faţă de obiectul caracterizat, cît şi mai ales de modul în care a reuşit să separe telespectatorii într-un public de adoratori fideli şi o mulţime de contestatari. Spre deosebire de majoritatea ficţiunilor de lungmetraj şi a serialelor de prime time, spectaculoase fiindcă dezvăluie într-o manieră sofisticată complexitatea unei lumi ce pare simplă cînd este privită în jurul nostru, telenovela re-prezintă, într-o manieră similară cu cea a tuturor poveştilor, o realitate simplificată, dar nu simplistă, printr-un proces de esenţializare ce reduce personajele şi evenimentele la dimensiunile lor arhetipale: fecioara victimă, persecutorul, eroul salvator, încercarea, recompensa şi sancţiunea. În telenovelă, ca şi în poveşti, lumea este bipolară, clară şi în alb-negru, cu bun şi rău, sărac şi bogat, frumos şi urît, dragoste şi ură, fericire şi nefericire, uneori cu umbre, dar niciodată cu ambiguităţi. Astfel, nu întîmplător genul se află pe locul trei în ierarhia preferinţelor de vizionare ale copiilor de 11-14 ani. Contrar însă unei opinii aproape generalizate, telenovela este departe de a fi doar un produs pentru copii şi gospodine. Deşi interesul declarat este mai mare în rîndul femeilor şi este aproape invers proporţional cu educaţia şi veniturile, publicul telenovelei nu se reduce