Din categoria: "e vară, e cald", îmi vine să propun un bilanţ de etapă. Numai aşa, de dragul amintirii. Am început prezenta rubrică prin luna mai 2004, pe cînd mă aflam încă la post, în Portugalia. Dacă las deoparte experienţa de acum un deceniu, cînd publicam, tot în această pagină, cîte un săptămînal (şi mult mai sofisticat) eseu antropologic, pot spune că "turnul înclinat" mi-a oferit primul parcurs publicistic de respiraţie lungă: vrei, nu vrei, trebuie să-ţi alegi tema, să o transcrii reflexiv, să o corectezi în viteză şi să o transmiţi pe e-mail, pentru a menţine contactul cu toţi cei interesaţi de faptul religios contemporan. E greu să selectezi, împărţit cum eşti între "actualitatea" (de tip "Tanacu") şi "eternitatea" intrinsec proclamată a subiectelor grave. În răstimp, m-am întrebat uneori dacă merită să continuu. Şi pe cuvînt că acele clipe nu marcau cochetăria narcisică a dorinţei de "recunoaştere": am traversat realmente momente de scepticism şi lasitudine. Mai ales atunci cînd trăiam, cu o secretă exasperare, impresia că România post-2000 s-a abrutizat suficient de radical pentru ca "mesajele" mele să rămînă nedeschise. Adevărul e că se scrie prea mult. Presa noastră, inclusiv a culturală (scuzaţi calamburul), transportă o logoree de care insul cu reflexe normale are de ce se scîrbi: măcar la zilele mari cînd realizează că merită ceva mai bun. Din fericire, primesc frecvente ecouri capabile să mă asigure că nu "predic" în deşert, deşi rostirea în pustiul secular e tocmai deviza - şi datoria - jurnalismului creştin. Există încă români cultivaţi, dornici de o atare problematică. Oameni credincioşi lui Dumnezeu, dispuşi să străbată labirintul tradiţiei şi să-şi pretindă, înainte de a le cere altora, o minimă adecvare morală. Semeni de-ai noştri, care nu se feresc să-şi mărturisească fidelitatea faţă de Învăţătorul Hristos şi pasiunea pentru aportul de sens