Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd am dat prima dată ochii cu un poliţist de frontieră străin (pe aeroportul Fiumicino din Roma) şi am văzut că zîmbeşte şi spune "Buon giorno!", am suferit un şoc şi m-am repezit - "eram mult mai prost pe-atunci", vorba poetului - să trag concluzia că în Occident e bine. Între timp mi-am mai nuanţat opiniile (inclusiv din cauza poliţiştilor de frontieră, care nu zîmbesc chiar totdeauna), dar, orişicît, prima impresie contează. Asta era demult, pe vremea cînd românii care mergeau în Occident erau încă relativ puţini şi aveau nevoie de viză, iar graniţele dintre ţările Europei Occidentale existau bine mersi. Între timp, multe s-au schimbat. Pentru o parte a europenilor, graniţele interne au dispărut după crearea "spaţiului Schengen". Probabil că nicăieri nu ai o senzaţie atît de limpede că Europa Unită e posibilă ca la trecerea peste frontierele dintre ţările UE: un simplu indicator îţi arată că ai intrat în spaţiul altui stat. În unele locuri, au rămas fostele clădiri ale vămilor: delabrate şi pustii, fac şi ele, în felul lor, propagandă Europei Unite, căci sînt tocmai bune pentru a le aminti occidentalilor cum era înainte, "pe vremea graniţelor". Oricum, occidentalii au ajuns la spaţiul fără graniţe treptat, după reglementări succesive privind libera circulaţie şi după decenii de democraţie şi libertate. Pentru noi, schimbarea a fost mai rapidă: în 1989 n-aveam nici măcar paşapoarte, iar după mai puţin de cincisprezece ani am dobîndit dreptul de a circula în spaţiul Schengen fără vize. "Fără vize" e un fel de a spune: practic, grămada de acte şi dovezi cu care înainte trebuia să ne prezentăm la consulat pentru a obţine viza s-a "mutat" la frontiera română, unde poliţistul e dator să verifice dacă avem paşaport, bani, asigurare medicală, bilet dus şi (mai ales) întors etc. Procedurile au devenit, în orice caz, mai simple. Cel puţin p