Stimata d-na Sanziana Pop,
La 54 de ani, sunt un barbat ajuns intr-o mare cumpana a vietii, pe care nu pot s-o depasesc. Anonimatul acestei scrisori imi da curaj sa va scriu lucruri pe care nu le-as putea rosti niciodata pe viu, fata in fata cu cineva. Daca o fac, e pentru ca sunt cu adevarat disperat si am nevoie de-un sfat. Iata problema mea: sunt casatorit cu o femeie frumoasa, potrivit de inteligenta, dar destoinica si curata, o gospodina cum rar intalnesti (este bucovineanca). N-avem copii comuni. Eu am un fiu dintr-o prima casatorie, care este la casa lui. Dupa un prim mariaj esuat, am sperat ca cel de-al doilea este definitiv, ca am descoperit, si eu, marea iubire. Lucrurile au mers foarte bine cam zece ani, cand am fost transferat cu serviciul intr-o intreprindere cu multe femei. De unde credeam despre mine ca sunt un tip complexat, un timid incurabil, fericit sa aiba alaturi o nevasta grijulie si iubitoare, am descoperit cu uimire ca avansurile colegelor de serviciu - multe dintre ele atragatoare si inteligente - nu ma lasa indiferent. Nici astazi nu stiu ce-a fost cu mine. Incercam sa prind, la 50 de ani, trenul tineretii, care incepea sa se indeparteze? Recuperam o adolescenta saraca in afectiune, din cauza unor parinti aflati permanent in disputa si care nu mi-au spus niciodata ca ma iubesc? M-am lasat captivat de discutii purtate la un nivel intelectual care imi hranea orgoliul profesional? Cert este ca am alunecat cu usurinta in jocurile nevinovate la inceput, ale celor care ma provocau, pentru ca foarte repede sa intru in legaturi de concubinaj. Nu stiu daca am folosit o expresie potrivita, dar vreau sa spun ca am avut nu una, ci mai multe legaturi cu unele dintre colegele mele, femei pe care nu le-am iubit niciodata, alaturi de care n-am ramas mai mult de doua-trei luni, pentru care nu mi-a trecut niciodata prin minte sa divortez. Au fost
