Era la sfarsitul unui an, intr-un laborator de cercetare medicala, unde lucram ca asistenta.
Institutul nostru nu avea "foc continuu" si puteam pleca intr-o mica vacanta de sarbatori. Ne bucuram ca niste copii sau poate mai mult decat copiii. Conform normelor in vigoare, trebuia pus sigiliul, ca nu cumva vreun "spion" sa ne fure realizarile societatii multilateral dezvoltate. Ce sa fure? Un incubator in care printre altele tineam oua de gaina, ca apoi sa le folosim in culturi pentru analize. Cand sa plecam, o colega ne atrage atentia ca in incubator au aparut deja 6 pufuri galbene, puisori de gaina! Ne-am adunat si ne minunam de... misterul vietii. Cei 5 puisori au fost pe loc adoptati. Mai ramasese unul, cu picioarele strambe, de nu se putea tine pe ele, si piuia de-ti spargea timpanele. "Lasa-l ca e bolnav si o sa moara in curand!", a zis una dintre colege. Dar eu n-am avut inima sa il las sa moara acolo, inchis in laborator. L-am luat si l-am dus acasa in blana cojocului, unde piuia fericit, gata sa-adoarma. "Nu te mai potolesti cu animalele astea! Ce-o sa faci cu el? O gaina ne mai lipsea, ca in rest le-am avut pe toate", a protestat mama, cand m-a vazut ce scot din blana cojocului. Stiam ca protesteaza formal. La fel ca si mine, este o mare iubitoare de vietati necuvantatoare. Ii adusesem acasa porumbei, vrabiute, doi cobai albi, pisici, care fusesera acceptate dupa oarecare impotriviri. Asa ca a ramas si puiul cel cracanat la noi, a dormit, a mancat de toate si mai ales multe vitamine, in special vitaminele D2 si A. S-a facut bine si s-a transformat intr-un pui sanatos, cu penaj rosu, cioc, picioare drepte si creasta rosie. Era o frumusete! Ceilalti pui luati de colegele mele murisera dupa circa o luna. Mai tarziu, am aflat ca puiul era o "ea" si am numit-o Cocuta. Avea deja "apartamentul" ei in holul de la intrare, cu un pat intr-o valiza veche, ia
