In toata Romania mai sunt doar doi. Dupa ce au cutreierat toata lumea, stau acuma in pragul casei, gandindu-se la trecut. Cui ii mai pasa azi de cimpoierii din Baragan?
Merg prin praf si praful miroase a campie. E ora amiezii, cand simti mai mult ca oricand cum soarele te loveste in crestet si colbul drumului se transforma in cenusa fierbinte. Peste gardurile din periferia Amarei, corcodusii isi arunca crengile in drum, in vreme ce pisicile se furiseaza bete de caldura, pe sub hambare. E liniste de august si de duminica. Dintr-o data, din spatele unei porti vopsite in portocaliu, aluneca spre mine sunetele ascutite ale unei muzici ciudate: un unduit suspinat si prelung. Ma opresc in drum si ma pregatesc sa ascult, cand din alta ograda, de undeva din apropiere, o cantare asemanatoare despica vazduhul in doua, ca un raspuns. "Cimpoaie", imi zic. Cimpoierii pe care venisem sa-i caut in Baragan. Ca intr-o presimtire ciudata, ma vesteau ca sunt pe drumul cel bun, cu strigatele lor de pasari fantastice.
Cimpoiul lui nea Dinica chiar seamana cu o pasare. Asa cum il tine, desfasurat pe genunchi, pare o pasare rosie, sagetata in zbor. "Am 80 de ani si cant de vreo 70 la cimpoi. Credeti? Am umblat toata lumea cu ele si am facut treaba buna. Da acuma, s-a terminat. Nu mai bate nimeni la poarta. Cui ii mai arde azi de cimpoi?" Ferit de soare, Nea Dinica sta pe un scaunel sub umbrar. La cuptorul de lut din curte, nora lui atata focul cu ogrinji de porumb. A bagat deja painea la copt si miroase in toata ograda. Paine facuta din graul treierat cu o zi inainte. Ma asez si eu pe un scaunel, cu reportofonul harsaind langa mine, si-l rog pe nea Dinica, cel mai vechi cimpoier de prin partile Baraganului si unul din cei mai vestiti din tara, sa-mi cante ceva. Ca la comanda, batranul se ridica in picioare, sufla in cimpoi, si in vreme ce pasarea rosie pare sa prinda din n
