Fenomenul a fost observat inca din 1999. In Romania, scria atunci Daniel Barbu, democratia reprezentativa a fost transformata intr-o “democratie a partidelor”. Adica intr-o “forma de guvernare in care partidele detin monopolul absolut al personalului, resurselor si politicilor guvernamentale”. Intr-un cuvant: partidocratie. Ea n-a fost luata in seama, desi semnele sale erau si mai clare dupa alegerile din 2000. Diminuarea numarului de formatiuni politice reprezentate in Parlament sau participarea UDMR si, pentru cateva luni, a PNL la majoritatea parlamentara care sustinea guvernul Nastase ar fi trebuit sa dea de gandit. Faptul ca aceste doua formatiuni care participasera la coalitia din 1996-2000 validau echipa Nastase a fost inteles doar ca o expresie a oportunismului. Gestul lor confirma, de fapt, teza potrivit careia alegerile nu au produs o veritabila alternanta, ci o simpla permutare a partidelor la comanda coalitiilor de guvernare.

Cartelizarea formatiunilor politice - o consecinta directa a partidocratiei - a devenit si mai clara dupa alegerile din 2004. Au trecut-o cu vederea doar cei care s-au incapatanat sa interpreteze alegerile sub semnul bipolarizarii. In momentul in care s-a pus problema formarii guvernului, a devenit insa evident ca sistemul de partide nu este organizat bipolar, ci ca unul multipartidist fara partid dominant si ca el obliga la fabricarea unei majoritati consensuale, inclusiv prin anularea intelegerilor electorale (care angajasera PSD si PUR) si a acordurilor politice (care legasera, in intervalul 2000-2004, PSD si UDMR).

Intr-un mod foarte semnificativ, prima criza intervenita in functionarea guvernarii constituite dupa alegerile din noiembrie-decembrie 2004 a pornit de la limitele in care partidele partenere in cadrul echipei Tariceanu intelegeau consensualismul, atunci cand au cautat sa coreleze nivelul central si c