Cu sange rece, de Truman Capote, este o carte care a facut cariera la vremea sa, prin reportajul realizat de celebrul prozator american pe marginea unei crime oribile, rememorata in fata lui Capote de chiar autorii ei. Eugen Istodor nu are in vizor neaparat modelul Capote pentru a scrie despre Vietasii de pe Rahova (Iasi, Editura Polirom, 2005); dar conditia intervievatilor sai, aceea de condamnati pe viata, este una la limita (a umanului sau a inumanului) si provoaca. Spoveditii lui Capote erau condamnati la moarte, cei ai lui Istodor sunt condamnati pe viata: este dificil de spus care conditie dintre cele doua este mai greu de suportat. Termenul vietasi vine de la viata si este unul paradoxal: intrucat contine tot ceea ce acestor condamnati sisifici le este interzis sa posede in mod concret si absolut. Istodor se sileste si il sileste pe cititor sa descopere in personajele sale reale inca niste oameni, chiar daca semnul intrebarii planeaza asupra acestui statut.

Confesiunea lui Eugen Istodor despre cum s-a nascut proiectul Vietasilor de pe Rahova nu este neaparat revelatorie: autorul cauta un subiect (incitant) abisal, real pana la suprareal, ori chiar “o reteta a supravietuirii”. Iar “mortii vii” i-au oferit sansa dorita. Nu a avut o metoda, ci doar intrebari ca orice fel de intrebari. Dar ii plac povestile si stie sa extraga povesti de (la) si din oameni. Este o alchimie uneori riscanta, care insa merita a fi incercata. Confesiunea lui Istodor-autorul se termina ciudat si abrupt: “Lasitatea de a trai adevarata viata a fost metoda mea”.

Totusi, despre metoda, cata va fi fiind

Istodor scrie sacadat atunci cand face portretul generic al vietasilor. “Nu sunt oameni”, afirma autorul, fara sa sustina, insa, nici ca ar fi monstri. Au trupuri ca orice faptura umana. Mananca, respira, fac sport si multe altele. Ceea ce-i desparte de ceilalti este doa