Prin Ordonanţa nr. 125 din 31 august 2000 privind declararea oraşului Sulina, judeţul Tulcea, şi a zonei înconjurătoare ca obiectiv de interes naţional, ministrul culturii de atunci, Ion Caramitru, de al cărui mandat se leagă cele mai importante decizii în ceea ce priveşte salvarea şi conservarera patrimoniului, punea în discuţie nu doar o problemă juridică şi administrativă, ci şi capacitatea noastră de a ne identifica şansele într-o nouă construcţie europeană, alături de stimularea memoriei într-un amplu proces de recuperare a unei istorii care se apropie mai mult de un scenariu de anticipaţie decît de un fapt deja consumat.

Sulina, alături de Sighişoara şi de Alba Iulia, alte două situri urbanistico-istorice identificate legislativ de Ion Caramitru drept valori culturale excepţionale, este un concentrat european unic, o insulă a multilingvismului, un paradis al confesiunilor şi o metaforă absolută a concordiei continentale pe care Europa de astăzi o visează încă.

Pentru a repune în discuţie unicitatea acestui spaţiu şi pentru a recupera din ruina morală şi din surparea fizică o realitate manifestă pe care noi încă ne străduim să o imaginăm, Inspectoratul pentru Cultură Tulcea şi Primăria oraşului Sulina, avîndu-l ca invitat special chiar pe iniţiatorul ordonanţei de salvare a oraşului, adică pe Ion Caramitru, a organizat un simpozion-dezbatere pentru reactivarea legii din 2000, ignorată pur şi simplu, într-un mod inexplicabil, în timpul mandatului deţinut de Răzvan Theodorescu. Dar cum arată Sulina acum, ce a mai rămas din mitul oraşului liber de altădată, ce relaţie mai are actuala aşezare cu propria sa identitate istorică, iată cîteva întrebări care trebuie puse şi repetate obsesiv pînă cînd răspunsurile vor deveni obligatorii, vizibile şi, mai ales, definitive. Pînă la răspunsurile practice, avem unul simbolico-poematic: Sulina es