Pe mare este altfel decât pe uscat, ar suna o sentenţă din zestrea filosofului care anţărţ constatase, prin proprii investigaţii, că iarna nu e ca vara, un adevăr de necontestat, dar pe care nici un înaintaş, nici din rândurile filosofilor, nici din cele ale bărbaţilor politici nu îndrăzniseră să-l deconspire mulţimilor aşteptătoare. Cât priveşte adevărul din aforismul "pe mare este altfel decât pe uscat", el este şi mai criptic, întrucât cei mai mulţi păşitori pe sol n-au avut ocazia unei escapade oceanice, iar de mers cu tălpile pe valuri, religia noastră cunoaşte un singur, miraculos, caz, revelator şi, paradoxal, abscons!
Pe drept cuvânt îmi amintesc vorba vechiului şi admirabilului prieten constănţean, Pavel Chihaia: "cu marea nu poţi încheia nici o înţelegere." Elementarul bun simţ te clarifică asupra avantajelor uscatului, unde dacă pui un picior întâlneşti pământ ferm, şi tot astfel când faci ceilalţi paşi. Cazi la sol, te ridici, cazi de pe puntea vasului se declanşează alarma, o mulţime de inşi bulucesc, clamează "om la apă", pe când cel ce tocmai încearcă sticloasa răceală a valurilor clocotitoare îşi manifestă speranţa că vietatea ce tocmai îl amuşină e un delfin şi nu rechinul care, de zile întregi, dă ocol navei.
A fi matelot, cârmaci, înseamnă a nu cunoaşte somnul, a ignora tihna, a nu avea habar de deliciile lenei, aceea care te determină să nu laşi pe mâine ceea ce, la fel de bine, poţi face poimâine şi chiar mai pe urmă. Când dl. Adrian Severin a scos ţipătul de satisfacţie că, în fine, a pătruns secretul Băsescu, descoperind într-însul pe străin - pe deasupra tătar! - alogen, în mijlocul paşnicilor valahi mulgători de mioare, necunoscători de grabă, termene, agitaţie - şi unde numai clipa freamătă -, codrul însuşi s-a trezit din somnul său imemorial, de sub aştri. Succesul dlui Traian Băsescu, ni s-a revelat, se dator
