Una din formele cele mai discrete prin care viaţa poate deveni de nesuportat este neputinţa de a comunica cu semenii. Statistic vorbind, oamenii cu care ai avut o întîlnire autentică îi poţi număra pe degete. De unde fatalitatea aceasta nedorită ce ne face atît de neputincioşi?

Răspunsul cel mai simplu: oamenii nu comunică pentru că trăiesc pe niveluri de existenţă ce sînt incompatibile între ele. Prin ,nivel de existenţă" nu înţeleg pătura socială căreia îi aparţii şi nici gradul de cultură la care ai apucat să ajungi în cursul vieţii, cum tot aşa nu am în vedere inteligenţa cu care ai apărut pe lume sau proptelele sociale de care ai avut bafta să te foloseşti într-o împrejurare sau alta a vieţii. Prin ,nivel de existenţă" înţeleg ceva mult mai simplu: acuitatea simţirii cu care priveşti lumea şi cu care îţi trăieşti fiecare zi a vieţii. Cu alte cuvinte, nivel de existenţă înseamnă pragul de intensitate cu care atenţia ta, îndreptată în afară, percepe realitatea.

Această intensitate este direct proporţională cu sentimentul de vulnerabilitate pe care îl ai în privinţa propriei fiinţe: cu cît te simţi mai periclitat, cu atît putinţa de a te deschide sufleteşte către semeni este mai mare, şi invers, cu cît siguranţa pe care o simţi că emană din statutul tău social creşte, cu atît înclinaţia de a intra în empatie cu lumea din jurul tău scade. Pe scurt, conştiinţa vulnerabilităţii te face sociabil şi răbdător cu semenii.

Din cîţi oameni am întîlnit, nu am putut comunica decît cu cei care îşi intuiseră fără greş precaritatea iremediabilă a propriei vieţi. Altfel spus, numai cei care au trecut printr-o ruptură de nivel în cursul vieţii au darul de a comunica cu semenii, iar darul acesta, departe de a fi o trăsătură aparte şi inexplicabilă, este pur şi simplu însuşirea spontană de a întrezări suferinţa ce se ascunde în celălalt. A