Pe la sfârşitul anilor '80 Ion Lazu se afla în a douăzeci şi una campanie din cariera sa de geolog, un motiv în plus pentru a ţine un jurnal din care se va naşte cea mai recentă carte a sa, Sălbaticul. Infatigabilul reporter la faţa locului este dublat mereu de naratorul care controlează graniţa variabilă dintre consemnarea în timp real, biografismul cu dileme mai vechi sau mai noi, şi colportajul alert. Ion Lazu focalizează în sute de ipostaze felia de viaţă ce i se arată în ilustra oglindă plimbată de-a lungul drumului, şi în paralel, în calitate de diarist, este bucuros să-şi exprime dinamica vieţii interioare, hrănite din lecturi şi proiectele propriilor cărţi, amânate, eşuate sau trecute prin furcile caudine ale cenzorilor.

Câştigându-şi existenţa în mediul aspru, aproape ostil, (uman şi natural) al şantierelor geologice, naratorul îşi conştientizează mereu scindarea între geologie şi litere, între pragmatismul aventuros şi pasiunea jocului secund, sfidând pizma şi răstălmăcirea colegilor geologi intrigaţi de dublul său statut. Ion Lazu nu-şi dezminte nici în această carte vocaţia de perpetuu biograf şi documentarist al realului întors pe toate feţele: tipologic, profesional, etnic, semantic, ambiental. Tentat deopotrivă de pilda morală şi de aforismul indus de irepetabile ,clipe de viaţă", Ion Lazu excelează printr-un profund sentiment al naturii, învederându-se un neîntrecut senzor al peisajului montan şi păduros, sălbatic şi necontaminat; care, alături de câţiva oameni (mai cu seamă protagonistul cărţii, sălbaticul Gligorie, monomaniac al dăruirii de sine, etic, un antierou şi posibil alter ego al autorului) şi câteva cărţi, l-au modelat sufleteşte şi spiritual.

Recuperarea unor scene şi conversaţii cu scriitori (precum Mircea Ciobanu) sau compozitori (precum Ion Dumitrescu) este unul din laitmotivele cărţii, predominant fiin