Sacemn(al)ul, fie el sunet, cuvînt sau culoare, reprezintă epura unui gînd; ori jerba lui. Un gînd muzical, literar sau pictural. Oricare ar fi el, gîndul nu poate fi cuprins niciodată integral în semn: de aceea scrierea este fundamental defectivă. Nici nu poate gira întotdeauna o relaţie de deplină loialitate cu simbolul său grafic. Uneori semnul livrează gîndul, definindu-l; alteori îl sublimează; există însă şi situaţii cînd îl deturnează. Depinde, vorba lui Octavian Nemescu, de reactivitatea subiectului. Nu de puţine ori, între semn şi subiect se instaurează un fel de feed-back ce garantează o modulare reciprocă. Semnele au chiar veleităţi de brainstorming, stimulînd creativitatea subiecţilor. Desigur, în funcţie de acuitatea semnului, de putinţa lui de a demistifica unele sensuri conexe ale obiectului desemnat şi de a le focaliza pe altele. Semnul îşi asumă, deci, o anume marjă de independenţă în limitele căreia designează. În muzică, spre deosebire de celelalte arte, semnalizarea este, am putea spune, de gradul doi, graţie existenţei unui intermediar: interpretul. Chiar atunci cînd acesta este constrîns prin acribia partiturii (ca să nu mai vorbim de situaţiile cînd este făcut, într-o măsură mult exagerată, complice la actul componistic), capacitatea de autodeterminare a semnului muzical este diminuată.

Odată cu impresionismul şi, apoi, cu expresionismul (în special serialismul integral), notaţia muzicală suportă o recrudescenţă a severităţii concretizată prin explozia detaliului, cu alte cuvinte, printr-o semiografie suprasaturată. A urmat o reacţie firească de liberalizare, de decongestionare a partiturii şi, cum orice vector trebuie consumat pînă la capăt (adică, pînă la schimbarea sensului), s-a ajuns la aleatorismul total, la free-music ori la Freies Zusammenspiel, prin urmare la non-partitură. În prezent se pare că scrierea muzicală ti