Arta este, în felul ei, înţeleaptă şi, pe cît se poate, adevărată. Are, în plus, ceva din frumuseţea provocatoare a demonstraţiilor neduse pînă la capăt, sau a conjecturilor cu neputinţă de primit şi totuşi imposibil de respins. Adică e făcută, cu alte cuvinte, din "retorici" ale jumătăţii de măsură care, însă, nu sînt atît ale ei, cît ale vieţii pe care o completează-contrazice. Tot ceea ce lumii, mereu, îi lipseşte, arta inventează, pe cînd ştiinţa descoperă. Despre discursul în stare să facă, din "delirurile" lor, "realităţi" (reciproc) suportabile (şi plăcute...) scrie Solomon Marcus în Întîlnirea extremelor, cartea pe care a publicat-o de curînd la Paralela 45. E vorba, de fapt, mai degrabă decît de-un joc de-a doctorul Jekyll şi domnul Hyde, în care să stai să te întrebi, la nesfîrşit, care-i care, de-o lamă cu dublu tăiş a cărei înclinare o decide, în bună măsură, uzul. Solomon Marcus spune, în fond, că există, pentru unii artişti, un punct zero, undeva în trecut, cînd ar fi putut-o "coti", bunăoară, spre teoria numerelor, un întreg "imperiu" care stă pe pura intuiţie.

Aşa este, în contextul relaţiilor ei cu literatura, înţeleasă matematica: nu doar ca extremă formalizare (de care artele nu sînt, măcar din cînd în cînd, străine), ci, mai curînd, ca inducţie care nu prezintă nici o certitudine, în schimb oferă o metodă. Încape, în chip ciudat, multă libertate într-o discuţie despre "limite" şi despre soluţiile posibile, niciodată singurele. Sigur, matematica este, oarecum tradiţional, o logică în raccourci: dintre toate valorile de adevăr, ea lucrează cu una singură - adevăratul. Rar, şi numai în situaţia "de criză" a reducerii ad absurdum, cu falsul. Suprema disperare a matematicii, să cauţi şi să nu găseşti, e provocarea de pe urmă a literaturii. Arta ar fi, aşadar, o "matematică" mai laxă şi mai încăpăţînată, dusă, cu orice preţ, pînă la ul