Un camin studentesc, unde innoptez adesea, este cladit pe un delusor intre doua vaisoare. In acest decor idilic trei haite au luat in stapinire respectivele trei spatii. Ciini mari nu sint decit vreo doi-trei, restul puiandri, dar sincronizarea si vigoarea ii fac omniprezenti. Pe numarate, de sus de la balcon, sint cam 10-12 ciini la fiecare zona. Ziua, soarele, inghetul, sau munca din noaptea precedenta atipesc haitele, dar noaptea ele devin feroce. Cei 10-12 x 3 ciini latra toti, simultan. De ce? Probabil – caci din balcon nimic concret nu se vede – ca au loc miscari de trupe permanente, de trecere a granitelor, si haita delusorului se apara sau ataca in acelasi timp celelalte doua haite; din fericire, vaisoarele nu comunica intre ele, caci altfel atacurile laterale ar fi mai perfide decit luptele deal/vale.
Efectul este stereofonic garantat: ai impresia ca latratul, la propriu, te inconjoara, ca te afli prins in mijlocul haitelor si obiectul disputelor este, de fapt, dreptul de-a te sfisia primii, si nu apararea zonei impotriva invaziei. Stereofonia este in miscare, ca la acele filme cu ecran lat, in care auzi si vezi totodata motocicleta traversind in tromba ecranul – sau parca sala – de la stinga la dreapta. Miscarea lor nu pare a avea insa nici o logica, latratul vine de peste tot, in valuri, flux si reflux, nesfirsite zigzaguri interferente, care transforma spatiul intr-un haos brownian.
La sol, trebuie sa fie o viermuiala cumplita de ciini incolaciti unii cu altii mai dihai decit serpii, rupind in carne, cind apuca, si tulind-o apoi sa-si linga ranile in adincimea spatiului negru, de unde, neobosite, trupe proaspete navalesc. De aici, poate, tonul latratului: disperat, violent, ascutit, subtire, schelalait, sincopat, eruptiv si repede sugrumat, latrat cind din git, cind din piept, ca si cum ori unul ori altul deja ar singera, un lat
